A doua bătălie de la El Alamein - 23 octombrie - 5 noiembrie 1942 (III)

A patra fază: Operațiunea Supercharge

Această fază a bătăliei a început pe 1 noiembrie la ora 13:00. Obiectivele puse în fața soldaților aliați au fost distrugerea blindatelor inamice, forțarea inamicului să accepte lupta în spațiu deschis, reducerea stocurilor de combustibil și interceptarea rutelor de aprovizionare ale Axei.
Pentru atingerea obiectivelor ordonate, soldații aliați trebuiau să cucerească localitatea Tell el Aqqaqir, centrul apărării Axei. Operațiunea a debutat cu un bombardament aerian de șapte ore concentrat în zonele Tell el Aqqaqir și Sidi Abd el Rahman. A urmat un baraj de artilerie de o jumătate de oră asigurat de focul a 360 de tunuri care au tras aproximativ 15.000 de proiectile. Atacul inițial al operațiunii trebuia dat de Brigăzile a 151-a și a 152-a de infanterie sprijinite de Brigada a 9-a blindată neozeelandeză. Comandantul atacului, neozeelandezul Bernard Freyberg, a încercat să nu implice în atac Divizia a 2-a neozeelandeză, cu efective incomplete. Singura contribuție a diviziei mai sus amintite la operaţiunea Supercharge a fost participarea Batalionului al 28-lea (format din băştinaşi maori) la luptă, atașat Brigăzii a 151-a.
Infanteria a reușit să-și atingă principalele obiective, dar, la fel ca și în cazul Operațiunii Lightfoot din prima zi a bătăliei, geniștii nu au reușit să demineze un culoar pentru trecerea blindatelor decât cu întârziere mare. Divizia a 9-a blindată a început deplasarea spre pozițiile de atac pe 1 noiembrie la ora 20:00, dinspre stația de cale ferată de la El Alamein, cu 130 de tancuri. Pe pozițiile de pornire a atacului au mai ajuns numai 94 de blindate. Brigada de blindate trebuia să declanșeze atacul spre Tell el Aqqaqir la 5:45 dimineața, înaintarea fiindu-i protejată de un baraj de artilerie. Atacul a fost amânat cu 30 de minute, iar brigada s-a regrupat sub comanda lui John Cecil Currie. La 6:15, cu o jumătate de oră mai înainte de răsăritul soarelui, trei regimente ale brigăzii au înaintat spre liniile inamice. După cum avea să noteze generalul locotenent Bernard Freyberg, acest atac ar fi fost mai potrivit pentru infanterie, atacul blindatelor împotriva pozițiilor puternic fortificate inamice, bine dotate cu armament antitanc, părând să fie precum șarja brigăzii de cavalerie ușoare de la Balaclava, din timpul Războiului Crimeii. John Cecil Currie a încercat să obțină de la comandanții aliați anularea unui asemenea atac al blindatelor, argumentând că tancurile erau obligate să atace pe un front mult prea larg, în condițiile în care erau total lipsite de trupe de rezervă. Currie a apreciat că, dacă totuși tancurile erau obligate să atace în condițiile date, brigada urma să piardă aproximativ jumătate din efectivele sale. Argumentele lui Currie au fost respinse de Bernard Freyberg, care a afirmat că generalul Montgomery este conștient de riscul ca Brigada a 9-a să piardă nu jumătate, dar chiar întregul efectiv, dar în condițiile în care primului val de blindate avea să-i urmeze cel de-al doilea, al Diviziei I blindată britanică, riscul era unul care trebuia asumat.

Bătălia de tancuri de la Tell el Aqqaqir - 2 noiembrie, ora 9.00 începutul  luptei,  ora 22.00 forţele Axei încep retragerea

Tunurile antitanc germano-italinene, cele mai multe de calibru 50 mm și 47 mm, la care se adăugau 24 de tunuri de 88 mm, au deschis focul împotriva tancurilor aliate de îndată ce siluetele acestora s-au profilat la orizontul luminat de primele raze ale soarelui. Focului tunurilor antitanc li s-a adăudat și tirul tunurilor blindatelor germane și italiene aflate pe linia frontului. Deși focul artileriei antitanc a provocat pierderi constant ridicate atacului aliat, înaintarea blindatelor britanice nu a putut fi oprită cu totul. În prima jumătate de oră de luptă, 35 de tunuri antitanc au fost scoase din luptă, iar aliații au reușit să ia mai multe sute de prizonieri. Brigada a 9-a a început atacul cu 94 de tancuri și i-au fost scoase din luptă 70 dintre ele, (deși unele blindate au mai putut fi reparate mai apoi), iar dintre cei 400 de tanchiști care au participat la atac, 230 au fost uciși, răniți sau au căzut prizonieri.

Retragerea generală a trupelor Axei ordonată de Rommel - 3 noiembrie, ora 7.00

Atacul Brigăzii a 9-a a provocat pierderi grele liniei defensive italo-germane, dar obiectivul principal, spargerea frontului, care urma să fie exploatat de Divizia I blindată britanică nu a fost atins. Pe de altă parte, atacul Diviziei a 9-a a redus  în mod serios numărul tancurilor germano-italiene disponibile pentru luptele care aveau să vină. La ora 11:00 a zilei de 2 noiembrie, blindatele Diviziilor a 15-a germană și Littorio italiană au atacat pozițiile deținute de Divizia I britanică, care între timp își îngropase tancurile pe poziții defensive. Blindatele aliate se bucurau și de un important sprijin din partea artileriei antitanc și de câmp, precum și al aviației. Contraatacul germano-italian a fost respins, ei pierzând aproximativ 100 de tancuri. Deși, în timpul luptelor și britanicii au pierdut un număr aproximativ egal de tancuri, ei dispuneau de rezerve importante, în timp ce Rommel și-a pierdut aproape toate blindatele disponibile în acea regiune a frontului. Pentru a reechilbra balanța de forțe, Rommel a cerut Diviziei a 132-a Ariete, aflată în zona de sud a frontului, să se deplaseze spre Tell el Aqqaqir, pentru a întări linia defensivă a Axei. La căderea serii, Rommel mai avea disponibile doar 32 de tancuri operaționale pe întregul front. Generalul german a început retragerea spre Fuka, protejată de lupta disperată a ariergărzii italiene de la Tell el Aqqaqir.

A cincea fază: victoria

Forţele Axei îşi opresc retragerea la ordinul lui Hitler - 3 noiembrie, ora 13.30

Erwin Rommel a trimis un mesaj lui Adolf Hitler în care explica că nu mai poate păstra poziția și cerea permisiunea să se retragă. Rommel a primit în schimb ordinul să reziste pe poziții cu orice preț. Cele câteva tancuri operaționale ale diviziilor 15 și 21 Panzer au rezistat o vreme atacului a 150 de blindate britanice, dar au fost distruse cu toate până în cele din urmă. În ciuda situației disperate, oamenii lui Rommel au continuat să lupte, și deși unități întregi au fost nimicite, rezistența a continuat multă vreme. Atacul aliaților a reușit în cele din urmă să deschidă o spărtură de aproximativ 15 km în linia defensivă a Axei. În aceste condiții, în ciuda ordinelor lui Hitler, Rommel a ordonat retragerea tuturor trupelor spre vest.

Forţele aliate sparg frontul Axei - 4 noiembrie, ora 7.00, diviziile italiene Trento, Bologna şi Ariete sunt distruse,  forţele Axei definitiv învinse se retrag complet

Pe 4 noiembrie, în a 12-a zi a ofensivei Aliate, a fost declanșat atacul final. Diviziile blindate britanice (întâia, a 7-a și a 10-a) au străpuns liniile Axei și le-au depășit. În această zi au fost distruse diviziile blindate italiene Ariete și Littorio, ca și divizia mecanizată Trieste. Divizia Ariete condusă de generalul Francesco Arena a luptat eroic la El Alamein, zădărnicind planurile aliaților de încercuire și distrugere definitivă a forțelor lui Rommel. Propaganda germană avea să omagieze sacrificiul italienilor afirmând că „ britanicii au plătit scump pentru străpungerea lor cu pierderi enorme în oameni și materiale. Italienii au luptat până la ultimul om”. Soldații diviziilor Bologna și Trento au încercat să străbată deșertul pentru a nu cădea în încercurire la El Alamein. Încercarea lor a fost sortită eșecului, italienii fiind nevoiți să se predea din cauza lipsei apei. În sud, două divizii blindate și una motorizată italiene au rămas să acopere retragerea germanilor.

Pierderi şi aprecieri după luptă

La sfârşitul acestei lupte, desfăşurate la El Alamein, aliaţii suferiseră următoarele pierderi omeneşti: 2.350 de morţi, 8.950 răniţi şi 2.260 dispăruţi (din care peste 1.500 erau de fapt prizonieri capturaţi de germani). În ceea ce priveşte materialul de război, aliaţii pierduseră: 97 de avioane (majoritatea de vânătoare), 111 tunuri şi 500 de tancuri (din acestea 300 au fost ulterior reparate şi au participat la următoarele bătălii care i-au alungat pe  germani şi italieni din Africa de nord). În total, aliaţii pierduseră în bătălie 13.560 de soldaţi, dar, pierderile suferite de forţele Axei erau de aproape trei ori mai mari. Astfel, germano-italienii pierduseră după această luptă un total de 37.956 de soldaţi.  Germanii suferiseră următoarele pierderi: 1.149 de morţi, 3.886 răniţi şi 8.050 de prizonieri; iar italienii aveau pierderi şi mai mari: 1.200 de morţi, 1.600 de răniţi şi 22.071 prizonieri. Pierderile mai mari de partea italiană, mai ales prizonieri, se explică prin faptul că două divizii italiene au acoperit retragerea generală a trupelor blindate ale lui Rommel, şi după ce au rămas fără muniţie şi apă, blocaţi în deşert, s-au predat britanicilor, grecilor şi francezilor ce acţionau în partea de sud a frontului. În privinţa materialului de război, forţele Axei au avut cam aceleaşi pierderi ca cele aliate: 64 de avioane germane, 20 italiene, 450 de tancuri (nu ştim exact câte din ele erau germane şi italiene) şi 254 de tunuri (majoritatea antitanc).  Deşi, au avut cam aceleaşi pierderi ca şi aliaţii, germano-italienii nu mai dispuneau de rezerve ce să le asigure continuarea războiului în condiţii de egalitate cu forţele aliate. De aceea, după El Alamein, forţele Axei au luptat doar în retragere în Africa de nord, până la 13 mai 1943, când ultimele trupe  germane rămase pe continentul african au capitulat în faţa trupelor aliate ce le înconjuraseră complet.

Bătălia de la El Alamein a fost o victorie importantă a Aliaților, care a deschis calea spre înfrângerea definitivă a Axei pe un front. După trei ani de lupte, teatrul african de luptă a fost curățat de toate forțele Axei, iar Aliații și-au putut îndrepta atenția spre nordul Mediteranei.

Despre această bătălie, Winston Churchill avea să spună: „Mai înainte de El Alamein, noi nu am mai avut o victorie. După Alamein, noi nu am mai fost înfrânți niciodată”. Montgomery a conceput această luptă ca una de uzură, similară cu cele din timpul primului război mondial. Toate aprecierile sale cu privire la timpul, efectivele și resursele necesare, ca și în ceea ce privește pierderile s-au dovedit corecte.

În timpul luptelor, artileria aliată a fost condusă foarte bine de Montgomery, dar în schimb blindatele aliate au fost comandate necorespunzător. Sprijinul aviației aliate s-a dovedit hotărâtor în timpul luptelor terestre, spre deosebire de avioanele Luftwaffe și Regia Aeronautica (aviaţia militară italiană), care au preferat să se angajeze mai degrabă în lupte aeriene decât să ajute infanteria și tancurile Axei. El Alamein a fost prima ofensivă importantă victorioasă aliată împotriva germanilor. Pe 10 noiembrie, Winston Churchill a rezumat: „Acesta nu este sfârșitul, aceasta nu este nici măcar începutul sfârșitului. Dar este, poate, sfârșitul începutului”. Pentru Montgomery a fost un triumf personal. El a fost înnobilat și a primit titlul de „Viscount Montgomery of Alamein”.

Despre o altă operaţiune aliată, ce a avut loc în noiembrie 1942, vă voi povesti săptămâna viitoare.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.