Operaţiunea "Torţa" - 8 - 16 noiembrie 1942 (I)

Zonele de debarcare din Operaţiunea "Torţa"

Operațiunea Torța (numită inițial Operațiunea Gimnastul) a fost invazia americano–britanică a Africii de nord franceze în timpul celui de-al doilea război mondial. Operațiunea a fost declanșată pe 8 noiembrie 1942.

Uniunea Sovietică făcea presiuni asupra aliaților occidentali pentru deschiderea unui al doilea front în Europa, acțiune ce ar fi redus presiunea germană exercitată împotriva Armatei Roșii pe frontul de est. În vreme ce liderii militari americani erau în favoarea „Operațiunii Sledgehammer” (în traducere Barosul) – debarcarea în Europa ocupată – cât mai curând posibil, comandanții britanici credeau că o asemenea tentativă ar fi dus la un dezastru. În locul unei debarcări în Europa, britanicii au propus un atac în Africa de nord franceză, care ar fi dus la alungarea forțelor Axei din nordul Africii, ar fi îmbunătățit controlul naval aliat în Marea Mediterană și ar fi fost o etapă necesară în pregătirea unei debarcări în sudul Europei. Președintele american Franklin Delano Roosevelt a avut îndoieli asupra oportunității unei operațiuni aliate în Africa, care în concepția sa ar fi amânat nepermis de mult invazia din Europa, dar în cele din urmă a cedat și a sprijinit inițiativa prim-ministrului britanic Winston Churchill.

Contextul general

Aliații au plănuit o invazie în nord-vestul Africii – Maroc și Algeria – care se aflau sub controlul nominal al regimului de la Vichy. În Maroc staționau cam 60.000 de soldați vichyiști, iar dotarea lor era constituită din artilerie de coastă, un număr redus de tancuri și avioane, zece vase de război și unsprezece submarine. Aliații credeau că forțele regimului de la Vichy nu vor opune rezistență, această opinie fiind bazată pe informațiile oferite în principal de consulul american de la Alger, Robert Daniel Murphy. Comandanții aliații se temeau într-o oarecare măsură de resentimentele francezilor față de distrugerea de către britanici a flotei franceze din portul Mers-el-Kebir din 1940. Inacțiunea forțelor franceze din Africa era esențială pentru operațiune, aliații făcând chiar planuri în care nu numai că francezii nu ar fi opus rezistență, dar chiar ar fi cooperat. Aliații plănuiau să înainteze rapid în Tunisia și să atace forțele germane din spate. Generalul Dwight D. Eisenhower a primit comanda supremă a acestei operațiuni, iar el și-a stabilit cartierul general în Gibraltar. Forțele navale aliate s-au aflat sub comanda amiralului Sir Andrew Cunningham. Adjunctul acestuia din urmă, viceamiralul Bertram Ramsay, a fost cel care s-a ocupat de planificarea invaziei terestre.

Generalul Dwight D. Eisenhower

Amiralul Sir Andrew Cunningham

Viceamiralul Bertram Ramsay

Contacte preliminare

Consulul american din Alger, Robert Murphy a primit sarcina să obțină informații în legătură cu starea de spirit a forțelor regimului de la Vichy și să inițieze contacte cu elementele franceze care ar fi putut facilita operațiunea aliată. Consulul american a luat legătura cu mai mulți ofițeri superiori francezi, inclusiv cu generalul Charles Emmanuel Mast, comandantul-șef al armatei franceze din Algeria. Acești ofițeri s-au arătat interesați să sprijine o acțiune aliată, dar au cerut să se întâlnească în secret cu un comandant aliat. Generalul Mark W. Clark, unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Eisenhower, a fost transportat în secret în Algeria la bordul submarinului englez HMS Seraph pe 21 octombrie 1942, pentru a se întâlni cu ofițerii vichyiști.

Aliații au reușit de asemenea să îl scoată din Franța vichyistă la bordul submarinului Seraph pe generalul Henri Giraud. Aliații doreau să-i ofere acestuia, după declanșarea invaziei, funcția de comandant suprem al forțelor franceze din Africa de nord. Numai că, Henri Giraud nu era dispus să accepte decât funcția de comandant suprem al operațiunii aliate, funcţie deja oferită lui Eisenhower. Dată fiind această situație, generalul francez a decis să rămână „un spectator al acestei afaceri”.

Bătălia

Aliații au plănuit să desfășoare trei debarcări amfibii, prin care să cucerească porturile și aeroporturile de importanță majoră din Maroc și Algeria, în mod special cele din Casablanca, Oran și Alger.

Grupul operativ de vest, (care avea ca obiectiv Casablanca) era compus din unități americane și era comandat de generalul-maior George Patton și contraamiralul Henry K. Hewitt (ce răspundea pentru operaţiunile navale). Forţele americane din componenţa acestui grup operativ erau: Divizia a 2-a blindată și Diviziile a 3-a și a 9-a de infanterie, aproximativ 35.000 de soldați. Aceştia au fost îmbarcaţi în aproximativ 100 de nave, şi erau aduşi direct din SUA pentru a debarca în Maroc.

Generalul-maior George S. Patton

Contraamiralul Henry K. Hewitt

Grupul operativ centru, (care viza Oranul), era comandat de generalul-maior Lloyd Fredendall și comodorul Thomas Troubridge (şeful operaţiunilor navale). Acest grup operativ compus din: Regimentul 509 de parașutiști, Divizia I de infanterie americană și Divizia I blindată americană, aproximativ 18.500 de soldați, erau transportat pe calea aerului din Anglia.

Generalul-maior Lloyd Fredendall

Comodorul Thomas Troubridge

Grupul operativ de est, (care viza  oraşul Alger), era comandat de generalul-locotenent Kenneth Anderson, şi era compus din: două brigăzi din Divizia a 78-a de infanterie britanică și divizia a 34-a de infanterie americană, plus două comandouri britanice (Nr. 1 şi Nr. 6), în total 20.000 de soldați. Operaţiunile navale erau comandate de viceamiralul Harold Burrough.

Generalul-locotenent Kenneth Anderson

Viceamiralul Harold Burrough

Forțele aeriene au fost împărțite în două, una britanică, care trebuia să acționeze la est de Capul Tenez din Algeria, sub comanda mareșalului aerului William Welsh, și alta americană, care acționa la vest de Capul Tenez, sub comanda generalului-maior James Doolittle. Comanda supremă a forțelor aeriene revenea generalului-maior George Patton.

Mareşalul aerului William Welsh

Generalul-maior James Doolittle

Casablanca

Grupul operativ de vest a debarcat în zorii zilei de 8 noiembrie 1942 în trei puncte: Safi („Operațiunea Blackstone”), Fedala, („Operațiunea Brushwood”), și Mehdiya – Port-Lyautey, („Operațiunea Goalpost”). Datorită faptului că s-a plecat de la premisa că francezii nu vor opune rezistență, nu au fost executate bombardamente preliminare.

Cu o noapte mai devreme, generalul Antoine Bethouard a încercat să-l aresteze pe camaradul său, generalul Auguste Paul Nogues, un ofițer loial regimului de la Vichy. Cum tentativa aceasta a dat greș, Nogues, care a bănuit că se pregătește o debarcare aliată, a alertat apărarea de coastă vichyistă.

Debarcarea de la Safi a avut un succes parțial. Debarcările au fost efectuate inițial, fără pregătire de artilerie preliminară (adică bombardarea aeriană şi navală a locului debarcării). Totuși, când bateriile apărării de coastă franceze au deschis focul împotriva transporturilor aliate, vasele de război aliate au răspuns atacului. Infanteriștii debarcați, cei mai mulți fără nicio experiență de luptă, fuseseră blocați de lunetiştii francezi pe plajele din Safi. Cea mai mare parte a debarcării a fost făcută cu mari întârzieri față de planul inițial. Avioanele aliate decolate de pe portavioanele din larg au reușit să distrugă un transport de trupe franceze care încerca să întărească apărarea de la Safi. În dupăamiaza zilei de 8 noiembrie, majoritatea apărătorilor francezi s-au predat, iar până pe 10 noiembrie fuseseră eliminate toate focarele de rezistență antialiate, iar majoritatea trupelor americane se îndreptau spre Casablanca asediată.

În jurul Port-Lyautey, trupele primului val au trebuit să aștepte al doilea val de dabarcare mult prea mult timp. Acest răgaz a fost folosit de apărători francezi pentru organizarea defensivei. Următoarele valuri de debarcare s-au bucurat de sprijinul bombardamentelor navale și a acoperirii aeriene a avioanelor de pe portavioane. Și obiectivele aliate din această zonă au fost atinse.

În jurul Fedala debarcarea celor 19.000 de soldați aliați a fost dată peste cap de condițiile meteo nefavorabile. Debarcările au fost efectuate sub focul artileriei franceze. Cu toate aceste, americanii au reușit să cucerească capete de pod puternice și să asedieze portul Casablanca până pe 10 noiembrie. Generalul Patton a intrat în Casablanca fără să întâmpine vreo opoziție.

În general, rezistența franceză în Maroc a fost sporadică, (spre deosebire de reacția artileriei de coastă). Vasele de război franceze au încercat să atace forțele de debarcare, dar au fost respinse de puterea de foc superioară a aliaților. Mai multe vase franceze au fost scufundate, unele au eșuat în apele puțin adânci, iar cele care au scăpat s-au alăturat aliaților.

Partea a doua a articolului v-o prezint mâine sau poimâine.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.