Discul video digital (DVD)

Partea înregistrabilă a unui DVD

Discul video digital sau DVD-ul cum mai e cunoscut de publicul larg, e un format de stocare optică a datelor inventat de un consorţiu format din patru mari companii (Philips, Sony, Toshiba şi Panasonic) în 1995. DVD-ul are o capacitate de stocare mai mare a datelor faţă de CD, având însă aceleaşi dimensiuni (12 cm diametru, 1,2 mm grosime şi 1,5 cm diametrul găurii din mijlocul DVD-ului). Ca şi la CD, principalele formate de DVD sunt următoarele: DVD-ROM, DVD-R (sau DVD+R) şi DVD-RW(sau DVD+RW). Ca şi la CD, diferenţa dintre aceste formate e următoarea: DVD-ROM-ul e acel tip de disc video digital care e vândut cu muzica sau filmul gata înregistrat pe el (uneori are pe el stocate programe de calculator sau softul de bază al p.c.-ului) şi nu poate fi şters sau reînregistrat; DVD-R e discul video digital care e gol din fabrică (adică nu are nimic înregistrat pe el), şi poate fi înregistrat doar o dată; iar DVD-RW e acel tip de DVD care de asemenea e gol, dar poate fi înregistrat şi şters de mai multe ori (după inginerii care l-au proiectat limita ar fi de asemenea de 1.000 de înregistrări şi ştergeri succesive). Există, însă, şi o altă diferenţă în cadrul aceluiaşi tip de format, şi anume variantele denominate prin semnul „+” ce au apărut mai târziu, spre sfârşitul anilor 1990, nu puteau fi citite de DVD-playerele existente atunci şi nici de p.c.-urile din acea perioadă, dar după anul 2001 problema s-a rezolvat datorită apariţiei unor softuri speciale pentru calculatoare şi unor noi generaţii de DVD-playere performante.

Înainte de apariţia DVD-ului pe piaţă, Video CD-ul (lansat în 1993) a fost primul format ce a fost folosit pentru a vinde filme înregistrate digital pe disc optic, ce erau codificate cu ajutorul unui algoritm pentru a nu putea fi copiate pe p.c.-urile vremii. În acelaşi an, 1993, au fost lansate pe piaţă două noi formate de discuri optice şi anume CD-ul Multimedia (MMCD) şi CD-ul Super Density (SDCD). MMCD-ul era realizat printr-o colaborare dintre Philips şi Sony, iar SDCD-ul prin colaborarea dintre companiile Toshiba, Time Warner, Matsushita, Hitachi, Mitsubishi, Pioneer, Thomson şi JVC. Reprezentanţii celui de-al doilea tip de format, SDCD-ul, au luat legătura după un an cu specialiştii IBM pentru a le cere acestora părerea în privinţa cărui tip de sistem de fişier să fie folosit pentru discul lor şi de asemenea pentru a fi ajutaţi în găsirea unui tip de algoritm ce să-i ajute în copierea datelor de calculator pe SDCD. Cei de la IBM, l-au însărcinat pe cercetătorul Alan E. Bell cu rezolvarea acestei probleme „tehnice”. Acesta şi-a dat seama că nici unul din cele două formate mai sus amintite (MMCD şi SDCD) nu e perfect şi a format un grup tehnic, din cercetători de la Apple, Microsoft, Sun Microsystems, Dell, Hewlett-Packard şi alte companii din domeniul producţiei de computere, grup ce s-a numit Technical Working Group (în traducere liberă Grupul Tehnic de Lucru), pe scurt TWG, ce a propus realizarea unui compromis între cele două consorţii (care realizaseră MMCD-ul şi SDCD-ul), pentru fabricarea unui disc de calitate superioară şi capacitate de stocare mai mare ca CD-ul. În urma înţelegerii dintre cele două părţi, a apărut pe piaţă DVD-ul, pentru prima oară în anul 1995. Specificaţiile stabilite cu ocazia lansării DVD-ului erau bazate în proporţie de 70% pe cele ale SDCD-ului şi de 30% ale MMCD-ului. Astfel, de la lansare deja DVD-ul înregistrat pe o faţă şi cu un singur strat are o capacitate de 4,7 GB, iar cel cu două straturi pe aceeaşi faţă 8,5 GB. Există însă şi Mini DVD-uri, ce au 8 cm în diametru (faţă de cel normal de 12), şi o capacitate de 1,46 GB cel cu un strat pe o singură faţă, şi 2,66 GB cu două straturi înregistrate pe aceeaşi faţă a discului.  

Specificaţiile tehnice ale DVD-ului, create şi actualizate de Forumul DVD, sunt publicate în aşa-zisele Cărţi DVD (ce sunt de mai multe feluri: Cartea DVD-ROM, Cartea DVD-Audio, Cartea DVD-Video, Cartea DVD-R, Cartea DVD-RW, Cartea DVD-RAM, etc.). Anumite specificaţii ale caracteristicilor fizice, mecanice şi optice ale DVD-ului pot fi descărcate gratis de pe site-ul oficial ISO (International Organization for Standardization = Organizaţia Internaţională de Standardizare). Însă alte specificaţii, cum ar fi cele ale DVD-ului Video, nu sunt disponibile public şi pot fi obţinute doar prin plata unei taxe de 5.000 de dolari anual.

După doi ani de la lansarea pe piaţă a DVD-ului, unii membri ai Forumului DVD au propus folosirea unui nou termen tehnic pentru descrierea acestui nou tip de disc optic şi anume disc versatil digital, pentru a arăta că acest disc poate înregistra pe el mult mai multe tipuri de date, şi nu doar imagini video. Azi, termenul disc versatil digital e folosit de majoritatea membrilor forumului DVD, dar unii membri ai acestuia cum ar fi cei de la Toshiba (ce administrează site-ul forumului DVD) preferă termenul iniţial de disc video digital. Dacă e să ne luăm după Jim Taylor, preşedintele Asociaţiei producătorilor de DVD-uri, DVD nu înseamnă oficial nimic, sunt „doar” trei litere puse în această ordine.

DVD-ul a fost rapid adoptat de producătorii şi distribuitorii de filme, ce se puteau închiria de la centrele de închiriere, şi chiar cumpăra de la magazinele de electronice. Pe piaţa filmelor vizionate acasă, DVD-ul a înlocuit foarte rapid caseta video, datorită calităţii superioare a imaginii şi sunetului înregistrat pe el. De asemenea, DVD-ul s-a dovedit a fi mult mai rezistent la folosire repetată decât depăşita caseta video (numită VHS de specialişti), casetă ce ba se zgâria, ba îi ieşea banda din carcasă, făcând-o astfel inutilizabilă după câteva vizionări. Dacă la început DVD-ul era considerat un produs de lux, un film înregistrat pe el costând aproximativ 100 de dolari, după doi-trei ani, preţul unui film pe DVD a scăzut la 20 de dolari şi chiar sub el, înlocuind treptat, complet, caseta video ca mediu de vânzare şi închiriere a filmelor produse de marile companii cinematografice de la Hollywood. Cu timpul, consumatorii nici nu prea au mai închiriat DVD-uri, preţul celor vândute în magazine scăzând chiar şi sub 10 dolari, unele filme realizate în studiorile americane vânzându-se direct pe DVD, înainte chiar de a fi lansate în clasicul cinematograf. Profitând de preţul scăzut şi calitatea noului mediu de stocare a filmului, marile companii cinematografice au făcut vânzări de miliarde de dolari, vânzări ce au început să scadă doar (menţinându-se totuşi la un nivel satisfăcător al profitului) după 2003, când a început o adevărată „revoluţie” a pirateriei de filme şi muzică pe internet.

Ca şi mediu interactiv de stocare a datelor, DVD-ul, a surclasat rapid CD-ul, datorită capacităţii sale sporite de înmagazinare a datelor şi vitezei mult mai mari de redare a acestora, fără însă a scădea calitatea imaginilor şi a sunetului înregistrat, ba am putea spune uneori calitatea s-a îmbunătăţit semnificativ. În plus, dacă la început un DVD-player se vindea la un preţ de aproximativ 200 de dolari (cum ar fi cele vândute pentru prima oară de Pioneer în 1996), după câţiva ani datorită miniaturizării şi dezvoltării continue a tehnologiei de fabricaţie, preţul de vânzare a acestor aparate a scăzut chiar şi sub 50 de dolari, astfel foarte mulţi oameni şi-au permis să cumpere DVD-playere, companiile producătoare de electronice realizând astfel profituri de miliarde de dolari din vânzarea acestor aparate. De asemenea, şi vânzările prin internet de DVD-uri cu filme sau jocuri video au crescut exponenţial, datorită uşurinţei cu care acestea pot fi trimise cu ajutorul poştei clasice.

DVD-ul e scris şi citit prin focalizarea unei raze laser de diodă cu lungimea de undă de 650 de nm (nm = nanometru, am explicat în articolul precedent cât înseamnă această unitate de măsură internaţională). Datorită acestei lungimi de undă mai mici folosite la scriere (mai mici faţă de CD), fanta din DVD pe care se înregistrează datele e şi ea mai mică (de doar 0,74    µm faţă de 1,5 µm de cea folosită la CD). Astfel, se explică de ce la aceleaşi dimensiuni DVD-ul are o capacitate mult mai mare de stocare decât CD-ul (de la 4 până la 24 de ori mai mare, în funcţie de tipul de DVD).

DVD-ROM drive ce scrie un DVD

Mecanismul intern al unui DVD-ROM drive

DVD-ul înregistrabil şi reînregistrabil (DVD-R, DVD-RW)  

DVD-R şi DVD-RW (există şi varianta DVD+RW) sunt principalele tipuri de DVD-uri aşa-zis „goale”, care în prezent sunt folosite de consumatori pentru înregistrarea profesională sau nu de muzică şi filme. Prima variantă, DVD-R (fabricat prima oară de Pioneer în 1997), e cea care permite înregistrarea doar o dată a discului, pe o singură faţă a acestuia, şi are o capacitate de 4,7 Gb, dar la introducerea în drive-ul p.c.-ului vom observa că e disponibilă pentru înregistrare o capacitate de doar 4,38 Gb. A doua variantă, DVD-RW (realizat pentru prima oară tot de Pioneer în noiembrie 1999), permite înregistrarea şi ştergerea de aproximativ 1.000 de ori a discului, are aceeaşi capacitate, dar datorită posibilităţii de ştergere a datelor se poate folosi mult mai mult decât prima variantă. Există şi o varietate a acestui tip şi anume DVD+RW, dar aceasta nu putea fi folosită de primele variante de DVD-playere, la introducerea lor în player majoritatea erau stricate şi nu mai puteau fi folosite deloc. Acest neajuns a fost rezolvat cu timpul prin crearea unui soft special de calculator, care permite citirea şi scrierea acestor DVD-uri în siguranţă. De asemenea, în cadrul acestui tip de DVD, mai există o variantă care se poate înregistra pe ambele feţe, aşa-numitul Doubled-sided, ce are o capacitate, cum îi şi spune numele, dublă, de 8,5 Gb; dar aceste DVD-uri nu pot fi folosite într-un DVD-player normal şi nici nu pot fi introduse în drive-ul calculatorului pentru că au o grosime dublă faţă de cel normal, înregistrabil pe o singură faţă. Pentru citirea şi scrierea lor e necesară cumpărarea unui aparat special, care se poate conecta la p.c. cu ajutorul unui cablu compatibil USB (USB = Universal Serial Bus), cu standardul 2.0 sau mai nou 3.0.

DVD-R fabricat de Sony

DVD-RW fabricat de Verbatim

DVD-ul dublu strat (DVD-R DL şi DVD+R DL)

DVD-ul dublu strat e acel tip de disc video digital, care dispune de două straturi de înregistrare pe aceeaşi faţă, astfel crescând capacitatea de stocare a datelor de la „clasicul” 4,7 Gb la 8,5 Gb. Varianta DVD-R DL a fost creată de compania japoneză Pioneer, iar DVD+R DL de un consorţiu format de companiile Philips şi Mitsubishi. Redarea celui de-al doilea strat înregistrat pe disc se face prin trecerea laserului prin primul strat de informaţii, strat care în cazul acestui tip de disc este semitransparent. La redarea acestui tip de disc, după citirea primului strat, laserul face o pauză de câteva secunde până începe redarea celui de-al doilea strat. Din cauza acestei pauze, care la discurile cu filme poate dura şi 25 de secunde, consumatorii se panicau crezând că DVD-ul lor s-a stricat şi de multe ori sunau la companiile producătoare de astfel de discuri să întrebe ce e cu discul lor. Din această cauză, după un an de la lansare (1997) companiile producătoare au început să vândă aceste discuri cu un mesaj preînregistrat ce le explica oamenilor că discul nu e stricat şi că trebuie să aştepte puţin până ce DVD-playerul sau p.c.-ul începe să redea al doilea strat înregistrat.

Structura internă a unui DVD dublu strat

DVD-R DL

DVD+R DL

DVD-Video şi DVD-Audio

DVD-ul Video şi DVD-ul Audio, sunt principalele formate de stocare şi vânzare a filmelor şi muzicii înregistrate pe DVD, vândute pe plan mondial de marile companii cinematografice şi muzicale. DVD-ul Video a fost comercializat pentru prima oară în Japonia în 1996, apoi în 1997 în S.U.A, 1998 în Europa şi 1999 în Australia. În momentul de faţă, DVD-ul Video e principala formă de vânzare şi închiriere a filmelor pentru consumatorii casnici pe plan mondial, doar în Japonia el a fost depăşit de discul Blu-Ray ce a fost vândut pentru prima oară tot la niponi în 31 martie 2006. Acest disc, Blu-Ray, deja are o capacitate mult mai mare (25 şi 50 de Gb), dar e şi mult mai scump, în plus nu poate fi încă folosit de majoritatea p.c.-urilor şi a DVD-playerelor actuale. DVD-ul Audio e acel format ce furnizează un sunet de o calitate superioară, acel aşa-numit High-fidelity, pentru că pe el se poate înregistra sunetul nu doar stereo, ci chiar în sistemul Dolby-surround 5.1, sunet foarte apreciat de melomanii ce ascultă muzica cu ajutorul calculatorului dotat cu cel puţin 6 boxe, boxe ce pot reda acel sunet ce înconjoară ascultătorul, numit şi spaţial. Cu toate acestea, DVD-ul Audio, nu are aceleaşi vânzări de miliarde de dolari ca şi cel Video, din cauză că foarte puţini melomani sunt dispuşi să asculte muzica la calculator, şi chiar mai puţini folosesc sistemul Dolby-surround 5.1 pentru redarea muzicii.   

Pentru scrierea acestui articol m-am inspirat din următoarele surse (n-am făcut nici un copy/paste pentru că unii termeni tehnici a trebuit să-i traduc cumva după ureche, datorită faptului că informaţii în limba română despre acest subiect nu se găsesc aproape deloc pe internet): 

1. http://en.wikipedia.org/wiki/DVD

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/DVD

3. http://en.wikipedia.org/wiki/DVD-RW

4. http://en.wikipedia.org/wiki/DVD-R

Pozele le-am găsit mai uşor, cu ajutorul "motorului" botezat de cineva aşa mai şugubăţ, goagăl. 

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.