autor:
Nistor Emanuela-Carmen, absolvent masterat
Literatură
română-Relevanțe europene,
Facultatea de Litere, Universitatea din Oradea, 2013.
Dialectologia
este o ramură a lingvisticii relativ nouă, care studiază variantele
geografico-teritoriale ale limbii: dialectele, subdialectele și graiurile.
Ca disciplină științifică,
dialectologia s-a constituit destul de târziu, mai exact în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Limba literară avea până atunci întâietate în studiile de
specialitate ale lingviștilor, variantele regionale ale limbilor fiind multă
vreme disprețuite – în special în perioada Renașterii și a Clasicismului.
Totuși, deosebirile dialectale regionale
au fost sesizate încă din secolul la XV-lea – pe plan romanic și la noi,
începând din sec. XVI-XVII.
În deceniul al optulea și al
nouălea ale secolului al XIX-lea, lingviștii manifestă un interes crescând
pentru graiuri și dialecte ca ipostaze concrete, vii, ale limbilor.
Italianul Graziadio Isaia
Ascoli, indo-europenist și romanist, este considerat creatorul dialectologiei
științifice romanice, prin lucrările sale publicate în revista „Arhivio
glottologico italiano”, care începe să apară în 1873, anul de „naștere” al
dialectologiei.
Dialectele
și graiurile reprezintă variantele
teritoriale, geografice sau regionale, ale limbii comune – sistemul de elemente
constante al unei limbi ‒ , denumită și
limbă standard sau limbă națională.
Dialectul (˂ gr. dialektos = dialog, conversație; varietate
dialectală) poate fi definit ca prima
diviziune a limbii, caracterizată printr-o serie de particularități care îl
deosebesc de alte unități învecinate și înrudite, situate pe același plan, în
raport cu unitatea imediat superioară – limba.
Graiul este, la rându-i, prima subdiviziune a dialectului,
caracterizată printr-o serie de particularități care îl deosebesc de alte
unități învecinate și înrudite, situate pe același plan, în raport cu unitatea
imediat superioară ‒ dialectul.
Atât
în cazul dialectului, cât și al graiului, deosebirile la nivelul unei limbi
sunt mai ales de ordin fonetico-lexical și mai puțin de ordin morfo-sintactic. Este
important de reținut faptul că, din punct de vedere social, atât graiul, cât și
subdialectul și dialectul, au în vedere, în general, comunitățile rurale.
Limba română are un caracter unitar
excepțional, în perspectivă nord și sud-dunăreană și în special al dacoromânei
– varietatea dialectală care s-a ridicat la rangul de limbă națională și
literară în spațiul carpato-danubiano-pontic, reprezentând defapt limba latină
vorbită în partea orientală a Imperiului Roman, în provinciile dunărene
romanizate: Dacia, Pannonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară,
din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii, până astăzi. Limba
română, ‒ ca idiom romanic ‒ se
constituie din patru dialecte: dialectul
dacoromân, dialectul aromân (sau macedoromân), dialectul meglenoromân și dialectul istroromân.
Dintre acestea, dialectul dacoromân este cel mai
evoluat, având cinci „arii” sau subdialecte: subdialectul muntenesc,
subdialectul moldovenesc, subdialectul bănățean, subdialectul crișean și
subdialectul maramureșean.
Subdialectul crișean este vorbit în N-V-ul teritoriului dacoromân,
la N de Mureș, în Crișana și în V-ul Transilvaniei ‒ în județele Arad (la N de
Mureș), Bihor, Sălaj, Satu Mare, în
S-V-ul județului Maramureș, în V-ul județului
Cluj, în N-V-ul județului Alba și în N-ul județului Hunedoara. Existența
acestui dialect a fost demonstrată cu argumente fonetice, lexicale și
gramaticale, de către lingviști precum: Emil Petrovici, Romulus Todoran ș.a.,
care au stabilit principalele caracteristici lingvistice ale subdialectului
crișean: „...mai puțin unitar decât celelalte subdialecte; el este mult mai
fărâmițat în graiuri locale, întretăiat în toate direcțiile de liniile de
izoglosă.”[1]
În interiorul dialectului crișean se disting patru graiuri:
a) graiul bihorean –
vorbit în centrul și în jumătatea de S a Crișanei, pe Valea Crișului Negru și
pe Valea Crișului Repede, până spre S și N-E, cuprinzând și părți din județele
Sălaj și Arad; acest grai pare a fi, conform cercetărilor, cel mai specific
subdialectului crișean;
b) graiul moților –
vorbit în Țara Moților, în jurul Abrudului, pe Valea Arieșului și pe Valea
Vidrei și Gârdei, la V de Câmpeni;
c) graiul someșan –
vorbit în cea mai mare parte a N-ului Crișanei, coborând mult la S de cursul
mijlociu al Someșului, până spre Valea Barcăului;
d) graiul oșean –
vorbit în Țara Oașului, la N-E de Satu Mare; face trecerea între subdialectul
crișean și cel maramureșean.
Lingvistic,
subdialectul crișean se mărginește la S cu subdialectul bănățean, aflat la S de
Mureș, iar la N-E cu subdialectul maramureșean. La E se învecinează cu
graiurile din Transilvania, considerate de unii cercetători ca un dialect
aparte, care face tranziția între subdialectele laterale ale dacoromânei.
Principalul grai de tranziție se află în partea de S-E a Crișanei, spre
subdialectul bănățean.
Din punct de vedere lexical,
lingvistul Ion Coteanu afirmă despre subdialectul crișean că: „...lexicul
crișean are multe arhaisme și dezvoltări semantice interesante.”[2]
Numeroasele
particularități fonetice și morfologice acordă o coloratură dialectală specifică,
crișeană, cuvintelor folosite de vorbitorii acestui subdialect, în procesul de
comunicare.
La acestea se adaugă o serie de
cuvinte vechi, de origine latină, care se păstrează, până astăzi numai în V-ul
țării: brâncă (˂ lat. branca = mână),
foale (˂ lat. follis = burtă,
pântec), păcurar (˂ lat. pecorarius =
cioban), a bărăta (˂ lat. pop. balat(e)rare
= a striga, a țipa, a plânge (cu glas tare) după cineva), a cota (= a privi), a
abua (= a legăna), maritǔ (= bărbat) ș.a.
Pe lângă aceste cuvinte de origine latină,
întâlnim în subdialectul crișean și o serie de cuvinte care formează arii lexicale, delimitând graiurile din
Crișana de celelalte graiuri dacoromane, majoritatea împrumutate din limba maghiară: balatrúc/bălătrúc/balatróc (=
piatră mică și rotundă cu care se pisează sarea), ciós (= paznic de hotar,
pădurar), cismáș (= pantofar), caisín (= cais), firéz (= fierăstrău), flit (=
râtul porcului), goz (= nutreț pentru vite, gunoi), ștergură (= prosop),
șușorcă (= pănușă, foi de știulete), téglă (= cărămidă), ténchi (= porumb),
zádie (= șorț, catrință), prunc (= copil), a hori (= a cânta), cotătoare (=
oglindă), chefe (= perie), ciont (= os), abrác (= ovăz pentru cai), arșeu (=
hârleț), ciurdă (= cireadă), capút (= poartă), badóc (= bidon, vas), cancéu (=
cană de apă), bâdigăi (= chiloți), clop (= pălărie), lipideu (= cearceaf),
cocioane (= piftie), bendéu (= burtă), cinoș (= chipeș, frumos), mniálcoș (=
cochet, elegant), piscoș (= murdar) etc.[3]
Din limba germană, crișenii au preluat cuvintele: asântare (= recrutare),
búctăr (= strajă comunală, curier), cúfăr (= ladă), flec (= bucățică de piele
care se aplică pe tocuri), gang (= coridor), roc (= haină, veston), țúcăr (=
zahăr)[4]
ș.a.
Influența sârbă se manifestă
prin preluarea unor cuvinte precum: bărbură (= coș pentru fum), bagrín (=
salcâm), clătăr (= clătesc, limpezesc), pamúcă (= vată)[5]
etc.
În urma împrumuturilor din limbile cu care
crișenii au intrat în contact, chiar în provincia lor ‒ cu maghiara și germana,
sau în deplasările lor în alte zone ‒ mai ales în Banat, cu sârbo-croata și
germana, pe teritoriul crișean se înregistrează arii corelative: ai-usturoi, cuștulesc/custălesc-gust,
feștală-vopsea/boia/fard, nea-omăt-zăpadă, păcurar-cioban-mocan, muiere-femeie[6]
etc.
Influența limbii literare s-a
produs datorită dezvoltării socio-culturale a regiunii Crișanei, prin corelative
ca: batistă-cheșcheneu (˂ magh.), farmacist-potincarăș, ziar-iușag, spital-corhaz,
bilet-țâdulă, cartof-crumpă, nasture-bumb, învățător-dascăr, măcelar-misarăș[7]
etc.
În concluzie, lexicul crișean
este un element constitutiv al structurii subdialectului crișean, care îi
conferă un loc aparte pe harta graiurilor dacoromâne.
Subdialectul crișean/de N-V
frapează prin caracterul său arhaic, prin conservarea unor fonetisme vechi și a
unor cuvinte de origine latină, care au dispărut din alte regiuni ale României și
prin frecventa lor întrebuințare actuală, precum și prin preluarea unor unități
lexicale din limbile învecinate teritoriului Crișanei.
Bibliografie
Caragiu Marioțeanu,
Matilda, Compendiu de dialectologie
română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975.
Draica, Dumitru, Statutul lingvistic al graiurilor românești
din stânga Prutului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2004.
Petrovici, Emil, Studii de dialectologie și toponimie,
București, Editura Academiei, 1970.
Rusu, Valeriu, Introducere în statutul graiurilor românești,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
Teha, Teofil, Graiul din Valea Crișului Negru,
București, Editura Academiei, 1961.
Tratat de
dialectologie românească, coord. V. Rusu, Craiova, Editura Scrisul Românesc,
1984.
