Ziua Națională a Limbii Române- 31 august

Ieri 29 august 2013 Biblioteca Județeană Gheorghe Șincai în parteneriat cu Uniunea Femeilor Bihora avut loc un eveniment desfășurat în spiritul citatuluil ”Limba română este patria mea.” ( Nichita Stănescu) Ziua Limbii Române a fost instituită prin Legea nr. 53/2013.

Cuvântul de deschidere l-au avut prof. Ligia-Antonia Mirișan, directoare la Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” și Miorița Săteanu, președinte a Uniunii Femeilor Bihor.

In prezența unui numeros public au susținut prelegeri tematice Mirela Petronie, dr.Miron Blaga, dr. Silviu Sana și un grup de tineri voluntari ai Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” Bihor.


Dl dr. Miron Blaga, a adus un elogiu limbii române, una din cele mai poetice limbi cunoscute. A trecut în revistă câteva mari personalități ale culturii române care s-au ocupat de studiul limbii române , și a constatat că spre deosebire de Negruzzi noi nu vom avea în curând de pe ce ” vechi hrisoave ” să ștergem colbul. Referirea era la lipsa preocupării pentru studiul dialectologiei, pentru cercetarea și publicarea de materiale de specialitate în universitățile românești de profil.

Colegul nostru dr. Silviu Sana a prezentat cele mai valoroase cărți pe care colecțiile de carte veche ale bibliotecii le găzduiesc. Vă invităm să urmăriți prezentarea.

Limba romana in colectii speciale ale Bibliotecii Judetene ”Gheorghe Sincai ”Oradea from Biblioteci Bihorene

Colega noastră Mirela Petronie a prezentat  MITOLOGIA POETICULUI SI POETICA HIEROGLIFELOR la Mihai Eminescu si E.T.A. Hoffmann.


Dl Tiberiu Morar a salutat Limba Română din partea românilor din Maramureșul istoric. Dansul a fost însoțit de poeta populară Victoria Ardelean.
Întâlnirea s-a încheiat cu recitări și cîntece susținute de membre ale UFB- Ioana Precup și Maria Matei.

În cuvântările tuturor s-a simțit  o vibrație și o emoție pe care mai rar o întâlnești în întâlniri de gen. Cu siguranță a fost un bun moment să ne reamintim cine suntem și de unde venim și ce anume ne definește ca națiune.

MITOLOGIA POETICULUI SI POETICA HIEROGLIFELOR la Mihai Eminescu si E.T.A. Hoffmann

``In cadrul Weltanschauung*-ului romantic, precumpanitor sintetic, natura este socotita un tot organic, dominata fiind de o unitate substantiala, care inglobeaza, pentru unii romantici, divinitatea si umanul. Aceasta intelegere despre natura, alaturi de exaltarea imaginatiei in chip de faculte maitresse** a si fost de altfel socotita element constitutiv al conceptului de romantism si justificare  a afirmatiei despre unitatea romantismului european. O asemenea viziune fireasca unui spirit care ravneste sa recastige virginitatea creatorului de mituri sau absorbita de romantici din sursa neoplatoniciana***, renascentista si, mai ales, din acea Naturphilosophie pe care in Germania au formulat-o filosofi ca Schelling, se deosebeste fundamental de ideea universului mecanicist, asa cum il concepeau filosofii secolului Luminilor, univers alcatuit dintr-o multitudine de particule cu individualitate distincta. Fuzionarea unor elemente pana atunci socotite entitati distincte sau chiar antagonice : suflet-trup, om-natura, constient-inconstient, om-Dumnezeu, natura- dumnezeire, e propice exprimarii simbolice si mitice.``

Vera Calin - Romantismul, p. 158-159

*

“Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur” (Memento mori)

Ca in icoanele bizantine, aurul, in poezia lui Eminescu, nu este doar culoare, ci o substanta care consacra. El e reflexul pur al luminii. Spre deosebire de culorile toate, ce au nevoie de lumina pentru a se face vazute, aurul straluceste el insusi, prin sine, e iradiere din sine, prin sine. In universul poetic eminescian fapturile si lucrurile sunt smulse din lumea cea aievea, “inchipuite” in poezie, vis sau mit, sunt aureolate cu aur. Stralucirea pretioasa, metalica, inseamna abolirea culorilor lumii acesteia si exaltarea unei alte lumi, transcendente si triumful unei lumi consacrate asupra lumii profane. Aurul solar ori stelar triumfa asupra albului zilei sau negrului noptii, caci vine din alta lume. Aceasta alta lume este universul poeziei, opus acestei lumi, precum universul sacru e opus celui profan.

Reveria il duce pe poet inspre o lume a fecunditatii uberale. “Una-I lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur…”. Flori stranii, nemirositoare, superbe plasmuiri straine de fire, daca nu chiar potrivnice ei. Ele nu se hranesc din huma si nu se intorc in ea. Nemuritoare, stralucesc pure in “mandria” lor. Lumea acestor forme ale “inchipuirii” e opusa aceleia a formelor cugetarii si a trudei zilnice, precum edenul dinainte de timp al varstei de aur duritatii temporale a epocii de fier.: “

“Una-I lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur,

Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faur

Cearc-a da fierului aspru forma cugetarii reci.”

Lumea inchipuirii e ermetic inchisa. Nu poti patrunde intr-insa, nu o poti deschide decat supunandu-te unui rit initiatic, slujindu-te de instrumentele unei hermeneutici a imaginarului, de cheile visului, ale poeziei sau ale mitului. Acestea perticipa si ele la aceeasi simbolica a aurului, care indica apartenenta lor la natura consacrata a inchipuirii. Iata poetul intrand in acest spatiu, folosindu-se de virtutile hermeneutice ale “basmului”, forma derivata a mitului:
”Când posomorâtul basmu ­ vechea secolilor strajă ­
Îmi deschide cu chei de-aur și cu-a vorbelor lui vrajă
Poarta naltă de la templul unde secolii se torc ­
Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele,
Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,
Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc”.

Nicolae Balota – Eminescu, poet al initierii in poezie (p. 21-22)

*

Tot aur – dar aur verde – este substanta din care e plasmuita zeita  - muza a poeziei, Serpentina– din fantezia lui E.T.A. Hoffmann „Urciorul de aur”. Fiica a unui magician cazut in aceasta lume din legendara Atlantida, prezentata aici ca un paradis al poeziei, Serpentina i se arata lui Anselmus, studentul candidat la nemurire, cu aspect de sarpe de aur verde si sunet cristalin de clopotel. Munca de copist al unor texte magice prin labirintul carora il conduce dragostea curata pentru fata de aur verde este modalitatea prin care eroul accede la spatiul sacru de care vorbeam.

Iata-l pe Anselmus intr-o scurta secventa, pe taramul vrajit al Atlantidei:

„ ...din templu iese, frumoasa si plina de farmec, Serpentina. Ea tine in mana urciorul de aur din care a rasarit o minunata floare de crin. .. Anselmus o ia in brate pe Serpentina  in extazul unei arzatoare iubiri. Deasupra capului lor crinul arde cu raze stralucitoare. Si tot mai tare fosnesc copacii si stufisurile, si tot mai limpede si mai vesel chiuiesc izvoarele si pasarile. Insecte colorate joaca in vazduh. ...printre frunze, pretutindeni zvacnesc fulgere, din pamant diamante privesc ca niste ochi scanteietori, fantani tasnitoare se inalta din izvoare, ciudate miresme plutesc cu fosnet de aripi: sunt duhurile elementare care slavesc floarea de crin si vestesc fericirea lui Anselmus.”

Referindu-ne la calatoria lui Anselmus in lumea cuvantului scris, vom vedea ca intelegerea lui trece progresiv de la semnele de cerneala la sunet, de la sunet la sens, in timp ce limba textelor involueaza de la fonetica la hieroglife pentru a ajunge in sfarsit la absenta totala a vreunei limbi. Primul text pe care-l copiaza este in araba, o limba alfabetica. Nu este foarte clar in ce limba este al doilea text, iar despre al treilea, arhivistul il anunta ca va copia Bhagavad-Gita, textul sanscrit sacru tradus in germana de Friedrich Schlegel in 1808. Potrivit teoriilor din vremea lui Hoffmann, originea limbilor, acea Ursprache din care s-au dezvoltat toate limbile europene trebuia cautata mai curand in India decat in Egipt, asa cum se crezuse initial. Anselmus se indeparteaza de Europa de nord, spre “Orient”, vazut de romantici ca Novalis si F. Schlegel ca decorul perfect al unui paradis mitic primordial. In calatoriile lui in India, Schlegel isi dorea sa descopere o religie perfecta , dorinta care i-a influentat mult interesul pentru studiul sanskritei. Ii scria cu entuziasm lui Ludwig Tieck: ”Aceasta este de fapt sursa tuturor limbilor, a tuturor gandurilor si a poeziei spiritului omenesc. Totul, totul vine din India, fara exceptie.”

Ceea ce textul se dovedeste a fi e oarecum diferit de promisiunea arhivarului. Departe de a lucra cu o limba pe deplin fonetica, asa cum e sanskrita, Anselmus va lupta cu ceva ce seamana cu un limbaj hieroglific. Egiptul si India par sa se confunde aici, in scopul introducerii hieroglifelor in poveste. Ambele tari sugereaza “Orientul”, un termen folosit pentru a descrie mitul Atlantidei si sunt folosite detalii ca roba de damasc, palmierii interiori, plantele si pasarile exotice din locuinta arhivarului. Potrivit gandirii eronate din acea vreme, hieroglifele erau Ele i-au fascinat pe romantici si au continuat sa mistifice ganditori ai generatiei lui Hoffmann pana cand au fost in sfarsit descifrate de Jean-Francois Champollion in 1822, anul in care Hoffmann a murit.

In realitate, hieroglifele au elemente fonetice si non-fonetice si constau dintr-o combinatie de pictograme, ideograme si rebusuri (imagine reprezentand un obiect si tot ce ar putea insemna sunetul lui).

         Lunga istorie a legaturii dintre gandirea occidentala si biblie a produs o notiune despre  limba puternic influentata de dualismul crestin al trupului si spiritului, materialului si spiritualului, vizibilului si invizibilului. Semnul lingvistic a fost divizat in semnificant si semnificat, primul denigrat si al doilea ridicat la mare rang. De exemplu, in tratatele baroce despre embleme, imaginea era comparata cu un trup, iar sensul pe care-l evoca era numit sufletul ei. In teoria lingvistica moderna aceasta glorificare a semnificatului in defavoarea semnificantului din gandirea vestica i-a facut pe ganditori ca Derrida sa reactioneze cu eticheta pejorativa de “logocentrism”…

Sa vedem pasajul din Corinteni 3, unde Pavel in incercarea de a reinterpreta legea Vechiului Testament fara a-i submina autoritatea, ii indeamna pe corinteni sa “vada Spiritul Dumnezeului viu” ca fiind liber de ingradirile cuvantului scris.

1. Scrisoarea noastra sunteti voi, scrisa in inimile noastre, cunoscuta si citita de toti oamenii,
3. Aratandu-va ca sunteti scrisoare a lui Hristos, slujita de noi, scrisa nu cu cerneala, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatra, ci pe tablele de carne ale inimii.
4. Si o astfel de incredere avem in Hristos fata de Dumnezeu;
5. Nu ca de la noi insine suntem destoinici sa cugetam ceva ca de la noi insine, ci destoinicia noastra este de la Dumnezeu,
6. Cel ce ne-a invrednicit sa fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru ca litera ucide, iar duhul face viu.

Atunci cand cuvantul lui Dumnezeu nu mai este continut in cerneala, ci scris pe inimile oamenilor, el exista ca o entitate noua si dinamica, capabila de transformare in mainile interpretilor umani inspirati. Notiunea unui Spirit exterior textului, fata de care textul e doar o manifestare imperfecta, le-a placut ganditorilor inspirati de filosofia lui Platon si a dus la invigorarea traditiei exegezei biblice.

 Andrew Kirwin -  Poetics of the Hieroglyph: Allegory and Media in E.T.A. Hoffmann’s Fantastic

*

Exista si in opera eminesciana un motiv obsedant, a carui recurenta forteaza cititorul la o optiune metodologica. Este vorba chiar de “carte”, motiv din seria semantica text, scriere etc., inrudit la Eminescu si cu structura mental – imaginara a realitatii numita “poveste”, motiv care permite o abordare de tip hermeneutic. Astfel ne plasam pe linia unei foarte vechi traditii cu radacini mitice, o traditie care acorda cartii (“scrierii”, “literei”, “cuvantului” etc.) o valoare ontologica fundamentala. Spre o asemenea valoare trimite identificarea cuvantului ( vāc) cu Brahman in Rig-Veda; pornind de aici, “in gandirea filosofica postupanisadica se dezvolta o filosofie a cuvantului, in care sabdabrahman ( Brahman-Cuvantul) este considerat realitatea suprema care genereaza lumea”., sabdabrahman desemnand totodata  Vedele ( Sergiu Al.- George, notele la Bhagavad-Gita in Filosofia indiana in texte). Ne intoarcem deci la convingerea lui Schlegel, care vedea in sanskrita si in traditia indiana radacinile spiritualitatii europene.

Traditia egipteana echivaleaza numele cu fiinta; ca atare, mutilarea unei hieroglife e un act de mutilare magica a fiintei desemnate prin acea hieroglifa. Traditia iudaica, gnostica si crestina, acorda cuvantului valoare cosmogonica. In Kabbala, “apropierea de divin se poate realiza numai prin cunoasterea si aprofundarea unei traditii secrete, cu ajutorul contemplarii unor numere si a unor scrieri sacre” (Constantin Daniel, Scripta aramaica). Exemplele s-ar putea inmulti, dar ele conduc, toate, spre aceeasi concluzie: incarcate de sacralitate, cuvantul, numele, scrierea, cartea detin o valoare ontologica fundamentala. Aceasta perspectiva ontologica de sorginte mitica (din care s-a dezvoltat sensul originar al hermeneuticii) este, evident, diametral opusa perspectivei deconstructiviste (marturisit si programat “eliberata de ontologie”), care postuleaza autoreferentialitatea textului. Or, variantele motivului cartii se definesc la Eminescu in functie de relatia spatiului textual cu un sens pe care are a-l incifra. Straina acestui sens e doar cartea degradata (“foliante ce roase sunt de molii”), spatiu al “semnelor” sau al “vorbelor” care si-au pierdut intelesul (In zadar in colbul scolii), sau, in alta parte, cartea noua, vazuta si ea, in Archaeus, ca un spatiu al instrainarii sensului ontologic. In schimb, scripturile (Epigonii), biblia (Dumnezeu si om), sau cartea veche (Sarmanul Dionis etc.) reprezinta scrierea saturata de sens, in care se ascund “seminte de lumina” (Archaeus). Depozitar al timpului vechi, transistoric, cartea veche e scrisa in hieroglife (portretul lui Crist in Dumnezeu si om, el insusi, “o ieroglifa”), in rune (“runele batrane”), in litere arabe sau in slove (caractere slave de o evlavioasa, gheboasa, fantastica aratare” – Sarmanul Dionis). Hieroglifa (oprita la jumatatea drumului intre imagine picturala si semn), runa, slova sunt variante ale unui alfabet secret si sacru aflat in imediata vecinatate a adevarului tainic  pe care il “incifreaza”. Cartea sacra (“Cartea veche ce Dumnezeu a scris” – Mira) e o varianta a Cartii lumii, pre-scriere divina a existentei cosmice ((Povestea magului), inrudita cu oglinda magica a universului (“oglinda de aur”) care e cartea eterna a geniului (caci gandirea geniala e consubstantiala gandirii divine, revelate in cartea sacra), dar si cu strania carte de magie din Sarmanul Dionis, in care harta ptolemeica a universului e zavorata sub semnul pecetii lui Solomon (cele “doua triunghiuri crucise”), simbol al sufletului omenesc, incifrand astfel, intr-o unica imagine “scripturala”, ordinea cosmica si propriul nostru spatiu launtric. Toate aceste variante ale motivului dezvaluie plenar sensul ontologic pe care-l are la Eminescu spatiul cartii, inteles ca oglindire “incifrata” a unei realitati originare, in raport cu care abordarea textual-deconstructivista, programatic dezontologizata, ramane improprie.

Ioana Em. Petrescu – Modernism/Postmodernism. O ipoteza  (p. 102-104)

Atunci cand Anselmus intra in Atlantida, lumea mitului, el devine un personaj dintr-o poveste descrisa pe un manuscris hieroglific. In Atlantida, tanarul este inconjurat de semne naturale cu inteles hieroglific. Metafora hieroglifei pentru natura devine astfel literala. Intelegerea de catre Anselmus a sensurilor simbolurilor naturale din Atlantis este culminarea intelegerii manuscriselor hieroglifice din biroul de copiat.