Veşnică recunoştinţă! Când mă gândesc
la mama, mă încearcă sentimente profunde care vor rămâne veşnic, adânc
împlântate într-un colţişor al inimii. Mă încearcă de multe ori un fel de
durere, nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic, un fel de duioşie
care-mi invadează sufletul! Dintre legăturile omeneşti, unele pătimaşe, altele
calme, unele capricioase, altele încăpăţânate, multe vremelnice, destule
trecătoare, unele fidele, altele dezamăgitoare, relaţia dintre părinţi şi copii
şi mai ales cea înduioşătoare dintre mamă-copil rămâne durabilă şi fără moarte,
neacoperită de umbra mormântului, de veghe deasupra capului, chiar dacă a
trecut de graniţele văzduhului! Cum zicea Zaharia Stancu în poezia
„Mamei”: „Nu mi-ai lăsat nici părul de
ovăz,
Nici fruntea naltă pururea
senină.
Doar dulcea ta tristeţe mi-ai
lăsat-o,
Doar inima ta caldă, mult
prea caldă.”
În lumea noastră de astăzi, atât de
complicată şi de contradictorie, plină de sensuri neînţelese, cuvântul „mama”
are înţelesul cel mai limpede şi clar, menirea lui fiind definitivă şi
esenţială. Amintirile despre ea ard ca nişte stele, care spre ziuă pălesc,
pentru a reapare mai strălucitoare noapte următoare!
„Vezi acolo, norii, sus,
Spumă albă de mătasă…
Nu ştiu sigur de ce azi
Stau şi mă gândesc la mama,
De-obicei nu mă gândesc
Dar acum mă-nduioşează
O chemare – a nu ştiu cărei mari şi
tainice puteri.
Simt, aşa, că nu ştiu cum
Sunt nespus de singur azi şi
Parcă
Numai mama m-ar iubi.
Ce departe sunt de ea şi totuşi…..”
(Szemler Ferenc – Mama)
