În Eseu despre perdantul radical, Hans Magnus Enzensberger combină investigaţia psihologică şi analiza sociologică în scopul de a elabora un portret al atentatorului sinucigaş. Ura perdantului radical, pentru care viaţa celorlalţi, dar şi cea proprie n-au nici o valoare, se trage din complexe de inferioritate şi se manifestă într-o optică ce caută mereu la alţii vina pentru propria stare deplorabilă.
Dacă în trecut exemplul cel mai proeminent pentru o societate dominată de perdanţi este oferit de ascensiunea naţional-socialismului în Germania, Enzensberger argumentează că singurul colectiv de perdanţi activ astăzi la scară globală provine din lumea musulmană.
Delimitând net societatea islamică şi cultura ei bogată de fanaticii "islamişti", el arată cum contrastul dintre istoria glorioasă şi declinul ulterior se constituie, pentru un grup restrâns de oameni, într-o ofensă narcisistă ce pretinde compensarea prin violenţă.
I
....Poate că ratatul se împacă cu soarta sa şi se lasă în voia resemnării, victima cere dreptate, iar învinsul se pregăteşte pentru runda următoare. Însă perdantul radical se izolează, devine invizibil, îşi păzeşte fantasma, îşi adună energia şi aşteaptă să-i vină clipa....
II
...Nimeni nu se interesează de bună voie de perdantul radical. Faptul se bazează pe reciprocitate. Căci el nu loveşte în jur cât timp este singur - şi este foarte singur; el nu atrage atenţia - s-ar zice că e mut, că dormitează. Dar atunci când se face observat şi este trecut în acte, el declanşează o iritaţie care nu e departe de spaimă. Căci simpla sa existenţă le aminteşte celorlalţi cât de puţin ar lipsi pentru ca şi ei să aibă aceeaşi soartă. Poate că perdantului nu i s-ar refuza ajutorul, numai să se dea odată bătut. Dar el nu se gândeşte la asta şi nu arată ca şi cum s-ar lăsa ajutat....
III
..."Unde progresele culturale au cu adevărat succes şi elimină, într-adevăr, metehne, trezesc arareori entuziasm", observă filosoful. "Mai degrabă, ele devin de la sine înţelese, iar atenţia se concentrează asupra metehnelor rămase. Aici acţionează legea penetranţei crescânde a resturilor. Cu cât dispar din realitate mai multe aspecte negative, cu atât mai supărătoare devin aspectele negative rămase, tocmai pentru că se diminuează."...
IV
...Dar cine sunt aceşti agresori atotputernici şi anonimi? Răspunsul la această întrebare sfredelitoare întrece puterile individului izolat, care nu poate pune temei decât pe sine. Dacă nu îi vine în ajutor un program ideologic, proiecţia nu găseşte o ţintă socială. Ea o caută şi o găseşte în cadrul mai apropiat: superiorul nedrept, soţia îndărătnică, copiii gălăgioşi, vecinul hain, colegul intrigant, organele inflexibile, medicul care îi refuză adeverinţa, profesorul care îi dă note proaste
Însă ce se întâmplă când perdantul radical îşi depăşeşte izolarea, când ajunge să socializeze şi găseşte un sălaş al perdanţilor, de la care aşteaptă nu numai înţelegere, ci şi recunoaştere, un colectiv format din oameni de o seamă cu el, care-l primeşte cu braţele deschise şi are nevoie de el?
Atunci energia distructivă ascunsă în el se amplifică până la totala lipsă de scrupule. Se formează un amalgam de tragere spre moarte şi grandomanie, iar un sentiment catastrofal al omnipotenţei îl izbăveşte din neputinţa sa....
Atunci energia distructivă ascunsă în el se amplifică până la totala lipsă de scrupule. Se formează un amalgam de tragere spre moarte şi grandomanie, iar un sentiment catastrofal al omnipotenţei îl izbăveşte din neputinţa sa....
Foaarte interesant.
