Cuirasatul (II)

Primul Război Mondial

Cuirasatul, mai ales cel de tip Dreadnought, a fost principala armă a marinelor militare din primul război mondial. Cele mai importante bătălii navale ale primului război mondial s-au purtat între cuirasate şi uneori între acestea şi „verişorii” mai mici, adică crucişătoarele.

Datorită aşezării sale geografice avantajoase, Marina Regală a putut să-şi folosească impunătoarea flotă de cuirasate şi crucişătoare pentru a realiza cu succes blocada navală a Germaniei. De aceea flota germană a rămas aproape pe tot parcursul războiului blocată în Marea Nordului, în plus conştienţi că britanicii aveau mai multe cuirasate şi mai bune, germanii au evitat pe tot parcursul primei conflagraţii mondiale să ducă o luptă directă cu puternica flotă britanică, încercând în schimb să se angajeze în bătălii de o amploare mai mică cu o mică parte a flotei britanice, sau să-i provoace pe englezi să ducă o bătălie aproape de ţărmurile Germaniei, unde flota germană ar fi primit ajutor şi din partea torpiloarelor, submarinelor şi câmpurilor de mine marine lansate pe mare. Cu toate că au folosit cu succes submarinele, ce au scufundat multe vase comerciale britanice, acestea nu au reuşit să spargă decisiv şi pe timp lung blocada navală ce gâtuia aproape complet comerţul naval german. În schimb Marina Regală, prin sistemul de convoaie maritime, a reuşit să spargă şi în cele din urmă să învingă blocada navală a Regatului Unit, pe care încercau germanii s-o realizeze cu ajutorul submarinelor.

În primii doi ani ai războiului, cuirasatele şi crucişătoarele britanice patrulau regulat apele Mării Nordului, pentru a se asigura că nici o mare navă de război a germanilor nu va reuşi să iasă din această mare pentru a ataca navele comerciale ce alimentau insula britanică. La un moment dat, în toamna anului 1914, crucişătorul uşor german  SMS Emden (aici SMS = Seiner Majestät Schiff, adică nava maiestăţii sale în limba lui Goethe), a reuşit să iasă din această blocadă, a atacat câteva nave comerciale în Oceanul Indian şi mările din apropierea Chinei, dar a fost ulterior avariat serios de un crucişător australian într-o bătălie navală de lângă insulele Cocos (Oceanul Indian) şi a naufragiat pe malul insulei North Keeling fiind părăsit de echipaj.  Mai târziu, în iarna aceluiaşi an o flotă germană formată din două crucişătoare grele, trei uşoare şi trei nave ce transportau soldaţi au reuşit să iasă din blocadă, au ajuns până pe malul insulelor Falklands din sudul Oceanului Atlantic, dar aici au fost învinse în lupta desfăşurată în data de 7 decembrie 1914. Navele britanice trimise să le intercepteze, adică un cuirasat, cinci crucişătoare grele şi două uşoare au reuşit să scufunde patru din cele cinci crucişătoare germane, plus două din navele de transport, una fiind capturată, cu tot cu soldaţi, intactă. În urma acestei bătălii, a fost distrus aşa-zisul Escadron German al Asiei de Est, britanicii pierzând în luptă doar 10 marinari, 19 fiind răniţi, pe când germanii au pierdut 1.871 de marinari (adică morţi) şi în plus 215 germani au fost capturaţi de englezi. După război, prin 1925, s-a lămurit şi misterul faptului că amiralul Maximilian von Spee (comandantul escadronului german), un marinar de altfel cu experienţă de luptă pe mare, a atacat aceste insule aflate atât de departe de Europa. El fusese, de fapt „păcălit” de o transmisie radio „germană” venită din Valparaiso (Chile) ce spunea că insulele au fost părăsite de englezi şi nici o navă de război britanică nu e în nici un port al insulelor Falkland. În realitate, transmisia radio fusese realizată de spionii englezi din Chile, ce cunoşteau codul naval german, ce fusese „spart” deja la începutul războiului. În următorii ani flotele germană şi britanică s-au confruntat doar în mici hărţuieli de coastă, cum au fost luptele de lângă insulele germane Heligoland şi Dogger, sau din apropierea ţărmurilor Angliei, prin care germanii vroiau să-i atragă pe britanici în mici lupte ce să distrugă părţi din puternica flotă britanică.

Crucişătorul uşor SMS Emden

Amiralul Maximilian von Spee

Singura bătălie navală mai mare, am putea zice, din timpul primei conflagraţii mondiale, a fost cea desfăşurată în perioada 31 mai – 1 iunie 1916, în apropierea peninsulei Jutlanda din nordul Germaniei. Dar, deşi la bătălie au participat 151 de nave britanice şi 99 germane, ea s-a încheiat neconcludent după doar două scurte confruntări (prima desfăşurată ziua, iar a doua noaptea). Flota germană, conştientă de inferioritatea ei numerică s-a retras, după cele două zile de luptă, în porturile ei, şi deşi pe moment presa germană a considerat bătălia ca o victorie a Marinei Imperiale Germane, ulterior, şi mai ales după război, germanii au recunoscut că au exagerat cu mult proporţiile „victoriei”, ce a fost de fapt o victorie „a la Pirus”. Două luni mai târziu, flota germană a încercat din nou să-i atragă pe englezi într-o confruntare locală, inegală, dar „fraierii” de englezi n-au muşcat momeala. De aceea, până la sfârşitul războiului, flota germană a rămas bine „ancorată” în porturi, şi nu s-a mai angajat în nici o luptă navală.

Nici între alte forţe navale, şi pe alte mări, nu s-au desfăşurat lupte decisive între cuirasate, sau între ele şi navele mai mici, crucişătoare şi distrugătoare.

În Marea Neagră, turcii şi ruşii s-au hărţuit reciproc cu cuirasatele, dar nu au luptat „pe bune” în nici măcar o bătălie, de-a lungul întregului război.

În Marea Baltică, acţiunile navale s-au limitat doar la atacarea convoaielor comerciale şi plasarea de mine marine. Aici s-a desfăşurat o singură bătălie între cuirasatele germane şi ruseşti pe coasta Estoniei, în octombrie-noiembrie 1917,  câştigată de germani, în urma căreia a fost scufundat un singur cuirasat rusesc, şi acela destul de vechi, construit înainte de perioada Dreadnought.  

În Marea Adriatică, confruntările s-au desfăşurat parcă în oglindă cu cele din Marea Nordului, adică, flota austro-ungară a rămas blocată în porturi pe parcursul aproape întregului război, datorită blocadei impuse de flota franco-britanică ce acţiona în zonă. Iar, în Marea Mediterană, cuirasatele au fost folosite doar pentru a sprijini atacul amfibiu de la Gallipoli (această invazie inutilă a ţărmului turcesc a fost ideea trăznită a lui Churchill, idee ce a costat zeci de mii de vieţi omeneşti ale trupelor britanice, australiene, canadiene şi indiene).

Pe parcursul războiului, un nou pericol a ameninţat, uneori cu succes, cuirasatul, şi anume submarinul. Primul cuirasat scufundat de un submarin, deşi indirect, nu de o torpilă, a fost nava britanică HMS Audacious, în octombrie  1914, ce lovise o mină marină lansată la apă de un submarin german. Cu doar o lună înainte, submarinul german U-9 scufundase deja trei crucişătoare britanice.

Cuirasatul HMS Audacious

Deşi pe parcursul războiului, submarinele germane au reuşit să scufunde câteva cuirasate britanice (HMS Majestic, HMS Triumph, HMS Formidable, HMS Cornwallis şi HMS Britannia), acestea erau de fapt, mai vechi, din generaţia pre-dreadnought, şi deci mult mai slabe ca armură şi armament. De aceea, submarinele n-au mai reuşit să scufunde alte cuirasate pe tot parcursul războiului, şi cu atât mai puţin pe cele de tip Dreadnought. Ca urmare a acestui fapt, toate forţele navale au folosit în continuare submarinul doar pentru a ataca navele comerciale ale inamicilor.

Cuirasatul HMS Triumph

Cuirasatul HMS Britannia

În schimb, torpiloarele au avut câteva succese în lupta lor cu cuirasatele. Astfel, cuirasatul britanic HMS Goliath a fost scufundat de un torpilor turc în timpul invaziei de la Gallipoli, iar cuirasatul austro-ungar SMS Szent Istvan a fost distrus şi scufundat de un torpilor italian în iunie 1918. 

Cuirasatul HMS Goliath

Cuirasatul SMS Szent Istvan

Pe de altă parte, în cadrul luptelor navale ce implicau flotele a doi inamici, distrugătoarele şi torpiloarele nu se puteau nici măcar apropia de un cuirasat inamic, darămite să-l şi scufunde în luptă. Singurul caz când un cuirasat a fost scufundat de distrugătoare, s-a înregistrat tot în Bătălia Jutlandei, când mai vechiul cuirasat german SMS Pommern (era tot din generaţia pre-dreadnought) a fost scufundat în timpul nopţii de câteva distrugătoare britanice.

Cuirasatul SMS Pommern

Perioada interbelică

După primul război mondial, pentru câţiva ani, Germania nu a mai avut nici un cuirasat. Armistiţiul semnat în 11 noiembrie 1918, stabilea că navele germane, şi mai ales cuirasatele, vor rămâne ancorate în porturi neutre, până când se va semna pacea. Dar, pentru că un astfel de port neutru nu a putut fi găsit, marea majoritate a flotei germane a rămas internată în portul Scapa Flow din Scoţia, în nordul insulei britanice. Tratatul de pace de la Versailles semnat în 28 iunie 1919, stabilea că Germania trebuie să predea britanicilor flota internată la Scapa Flow, şi în plus flota germană rămasă trebuia să aibă un număr limitat de vase, iar cuirasatele să fie mult mai mici ca număr şi putere faţă de cele britanice. Dar, cu câteva zile înainte, pe 21 iunie, marinarii germani au sabordat (a saborda = a scufunda o navă pentru a nu cădea în mâinile inamicului) navele confiscate de englezi şi astfel, dintr-un foc s-a rezolvat problema flotei germane. În toată perioada interbelică, cuirasatele au făcut subiectul mai multor tratate navale ce doreau să limiteze numărul şi puterea lor, pentru a preîntâmpina o nouă şi costisitoare cursă a înarmărilor.

În timp ce învingătorii nu erau constrânşi de nici o prevedere limitativă a Tratatului de la Versailles, învinşii au rămas aproape complet fără nave de luptă puternice în flotele lor militare. La câţiva ani după război, pentru a nu porni o nouă cursă a înarmărilor împotriva Angliei şi Japoniei (ce ar fi putut degenera într-un război costisitor în Pacific, unde interesele celor trei puteri se confruntau), Statele Unite şi restul puterilor navale ale lumii au semnat în 1922 Tratatul naval de la Washington. Acest tratat limita numărul şi mărimea cuirasatelor pe care o putere navală le putea deţine, în plus stabilea că Anglia şi S.U.A.  vor avea acelaşi număr de cuirasate, iar Japonia nu va mai fi aliata Angliei pentru a nu pune în pericol fragilul echilibru de putere din Pacific. După acest tratat, s-au semnat alte câteva tratate navale ce stabileau limitele puterii navale ale ţărilor cu flote militare. Astfel Prima Conferinţă Navală de la Geneva din 1927 a fost urmată de Primul Tratat Naval de la Londra din 1930, iar după a Doua Conferinţă Navală de la Geneva din 1932 s-a semnat şi Al doilea Tratat Naval de la Londra din 1936 ce stabilea limitele finale ale construcţiei de noi cuirasate, crucişătoare şi distrugătoare. Din cauza acestor limite impuse de tratatele navale, în perioada anilor 1919 – 1939 s-au construit mult mai puţine cuirasate decât în perioada anilor 1905 – 1914. Tot din cauza acestor limite trei tipuri de cuirasate şi anume cele din clasele britanică N3, americană South Dakota (primul tip, căci a doua clasă tip South Dakota au fost construite ulterior în al doilea război mondial) şi japoneză Kii au rămas doar proiecte, nefiind realizate niciodată.

Deja, în 1914 amiralul britanic Percy Scott prevăzuse faptul că în curând cuirasatele vor deveni irelevante datorită unei noi arme navale ce se prefigura încă de atunci, şi anume portavionul.  La sfârşitul primului război mondial, unele bombardiere britanice adoptaseră cu succes o nouă armă, torpila, ce putea scufunda orice navă inamică.

După primul război mondial, pentru a demonstra puterea noii arme, portavionul, generalul Billy Mitchell, din aviaţia militară americană a efectuat (în 1921) câteva exerciţii de bombardament asupra unor cuirasate şi altor nave de luptă. La aceste exerciţii au participat pe lângă avioane lansate de pe uscat şi câteva ce decolaseră de pe un portavion. Toate navele bombardate în exerciţii au fost scufundate cu succes, inclusiv „nescufundabilele” cuirasate Ostfriesland şi Alabama (totuşi aceste cuirasate erau din vechea, perimata generaţie pre-dreadnought). De aceea, într-o audiere susţinută în Congresul american, Mitchell a afirmat că se pot construi 1.000 de bombardiere cu preţul unui singur cuirasat, şi în plus doar 10 astfel de bombardiere pot scufunda uşor orice navă de pe mare.  

Amiralul Sir Percy Scott

Generalul Billy Mitchell

Bombardarea cuirasatului Ostfriesland

USS Alabama lovit de o bombă cu fosfor alb

Pentru a face faţă acestei noi provocări strategice, după 1930, conştienţi şi de iminenţa unui posibil nou război mondial, Marina Regală, Marina Americană şi Marina Imperială Japoneză au început să-şi upgradeze şi modernizeze cuirasatele ce le rămăseseră din primul război mondial. Astfel, suprastructura navei a fost înălţată, pentru a putea folosi noile aparate optice ce ţinteau inamicul, blindajul turelelor a fost mărit şi s-au adăugat mai multe tunuri antiaeriene pentru o mai bună protecţie împotriva avioanelor de bombardament. Unele cuirasate britanice au fost dotate cu aşa-zisul turn supraînălţat montat pe suprastructură, numit „castelul Queen Anne”, cum a fost cazul cuirasatelor Queen Elizabeth şi Warspite, pe baza cărora s-a lansat o nouă clasă de cuirasate numită King George V. De asemenea, tot britanicii au mărit blindajul lateral al navei, pentru a rezista mai bine la atacurile cu torpile şi mine marine.

HMS Queen Elizabeth

HMS Warspite

Japonezii, şi-au reconstruit toate cuirasatele şi crucişătoarele, dotându-le cu o nouă suprastructură în formă de pagodă.

Pe lângă îmbunătăţirile aduse blindajului şi suprastructurii, englezii şi americanii au introdus pentru prima oară, pe navele lor şi o nouă invenţie, radarul. Dar acest radar iniţial, putea fi folosit iniţial doar pentru ţinti mai bine navele inamice noaptea, la distanţă mare şi în condiţii meteo adverse. În schimb, avioanele nu puteau fi reperate cu el, de aceea japonezii i-au surprins şi atacat pe americani la Pearl Harbour, în 7 decembrie 1941.

La mijlocul anilor 1930, deşi era sigur că va veni un nou război mondial, construcţia de cuirasate a fost mult mai mică, faţă de cea dinaintea primului război mondial, din cauza limitărilor impuse de tratatele navale, şi pentru că majoritatea şantierelor navale ale marilor puteri se concentrau deja pe producţia de portavioane şi submarine, mult mai ieftine şi mai utile în război.

În Germania, ambiţiosul Plan Z de reconstrucţie a cuirasatelor a fost abandonat (din cauza costurilor masive, pe care Kriegsmarine nu şi le permitea), şi Hitler a favorizat construcţia masivă de submarine, ce vor fi ajutate în războiul naval din Atlantic de crucişătoare şi câteva cuirasate din clasa Bismarck. Principala misiune a navelor germane, atât a celor de suprafaţă, cât şi a submarinelor era scufundarea navelor comerciale britanice, pentru a forţa Marea Britanie să încheie pacea separat cu Germania.

Cuirasat de clasă Bismarck

Britanicii, în schimb, ce-şi păstraseră intactă flota din primul război mondial, au mai construit în această perioadă cinci cuirasate de clasă King George V, strategia lor pentru război devenind cea clasică a convoaielor de nave comerciale, ce erau apărate de cuirasate, crucişătoare şi distrugătoare.

Cuirasat de clasă King George V

Doar în Mediterana, strategia confruntării dintre cuirasate a rămas neschimbată, pentru că aici se confruntau marinele militare adverse, italiană, franceză şi britanică. Francezii au lansat şase noi cuirasate din clasele Dunkerque şi Richelieu, iar italienii patru de clasă Littorio, britanicii neavând nevoie de alte nave în zonă, pentru că le rămăseseră destule din primul război mondial. În plus, „perfidul Albion” avea deja un portavion operaţional în zonă, pe când francezii şi italienii nu aveau nici măcar un plan de a construi acest nou tip de navă.

Cuirasat de clasă Dunkerque

Cuirasat de clasă Richelieu

Cuirasat de clasă Littorio

Americanii au preferat să cheltuie fonduri limitate pentru construcţia de portavioane, dar după 1939, când a devenit clar că cel mai mare pericol din Pacific erau japonezii, după lansarea celor patru noi cuirasate de clasă South Dakota, au trecut la construcţia masivă de portavioane, ce-i vor ajuta să-i învingă definitiv pe niponi.

Cuirasat de clasă South Dakota

Japonezii, deşi şi ei construiau deja prioritar portavioane, au început să lucreze la construirea a trei supercuirasate de clasă Yamato (doar două s-a construit efectiv: Yamato şi Musashi, al treilea, Shinano, fiind transformat când era la jumătatea realizării lui în portavion), iar construirea unui al patrulea a fost contramandată datorită nevoii crescânde de portavioane necesare luptei cu Unchiul Sam.

La începutul războiului civil spaniol, în 1936, ibericii aveau două mici cuirasate de tip Dreadnought, rămase din perioada primului război mondial, España şi Jaime I. España, ce era ţinut în rezervă în baza navală din nord-vestul Spaniei, El Ferrol, a fost capturată de naţionaliştii lui Franco în iulie 1936. Echipajul de pe cealaltă navă, Jaime I, s-a revoltat, o omorât aproape toţi ofiţerii (ce se pare că ţineau şi ei cu Franco) şi s-a alăturat forţelor republicane. Astfel, cele două forţe combatante, republicanii şi naţionaliştii, aveau fiecare un cuirasat, dar acestea n-a ajuns să se lupte niciodată între ele, şi în plus nici n-au mai apucat sfârşitul războiului, fiind distruse înainte. Cele două cuirasate se „ocupau” fiecare cu blocarea porturilor inamicului, escortarea convoaielor ce le alimentau propriile porturi şi bombardarea ţărmului inamicului. Primul cuirasat, ce aparţinea naţionaliştilor, España, s-a scufundat în aprilie 1937, lângă Santander, după ce lovise o mină marină, culmea ironiei, lansată la apă de proprii soldaţi ai marinei naţionaliste. Luna următoare, pentru a nu-i lăsa pe republicani să domine marea cu cuirasatul rămas, naţionaliştii l-au bombardat cu ajutorul avioanelor din dotare, dar nu au reuşit iniţial să-l scufunde şi republicanii l-au readus în portul lui pentru reparaţii. Dar, odată ancorat în port avioanele lui Franco l-au bombardat din nou, şi atunci fiind din nou avariat, republicanii au hotărât să-l mute în alt port, mai în sudul Spaniei, unde ar fi fost mai bine apărat. Însă, pe drum, ca urmare a avariilor suferite, o explozie internă puternică l-a distrus definitiv, scufundându-se împreună cu 300 de marinari, ce n-au mai apucat să se salveze. Tot din 1937, la blocada ce asigura non-intervenţia puterilor străine în războiul civil spaniol, participau şi câteva cuirasate şi crucişătoare italiene şi germane. Pe 29 mai 1937, două bombardiere ale forţelor republicane (pilotate de aviatori ruşi), au atacat din greşeală crucişătorul german Deutschland, ce era ancorat în portul Ibiza din insulele Baleare, şi au reuşit să-l avarieze serios şi să omoare 31 de marinari de la bord. Ca represalii, după două zile, crucişătorul german Admiral Scheer a tras nu mai puţin de 200 de obuze, ce au lovit oraşul republican Almeria, omorând 19 civili şi distrugând nu mai puţin de 35 de imobile din oraş. Acest incident, a însemnat şi sfârşitul oficial al neutralităţii germane şi italiene în războiul civil spaniol, din acel moment cele două puteri sprijinind pe faţă forţele naţionaliste ale lui Franco. 

Crucişătorul greu Deutschland

Crucişătorul greu Admiral Scheer

Dar, pentru că m-am întins destul azi cu această a doua parte a trilogiei despre cuirasat, voi reveni în altă zi cu partea finală a acestui articol.

La realizarea primei şi celei de-a doua părţi a acestui articol m-am inspirat din următoarele surse de internet:

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cuirasat

2. https://en.wikipedia.org/wiki/Battleship

3. https://en.wikipedia.org/wiki/HMS_Dreadnought_(1906)

4. https://en.wikipedia.org/wiki/High_Seas_Fleet

5. https://en.wikipedia.org/wiki/Gallipoli_Campaign

6. https://en.wikipedia.org/wiki/Deutschland_incident_(1937)
Prof., bibliotecar Florin Miheş.