Biblioteci bihorene : Cuirasatul (III)

7 februarie 2018

Cuirasatul (III)

Al doilea război mondial

Cuirasatul german Schleswig-Holstein a tras primele obuze ce au declanşat al doilea război mondial (în prima zi a invaziei Poloniei, când a bombardat garnizoana poloneză din peninsula Westerplatte din Danzig), iar pe cuirasatul american USS Missouri (pe 2 septembrie 1945) s-a semnat capitularea necondiţionată a japonezilor marcând astfel oficial, sfârşitul războiului. Între aceste două evenimente, a devenit clar, că, principala armă a războiului purtat pe mare a fost portavionul, iar cuirasatul a avut doar un rol secundar.

Cuirasatele au participat la marile confruntări din zonele de conflict naval din Atlantic, Pacific şi Mediterană, în Oceanul Atlantic germanii au folosit cuirasatele pentru a ataca din nou, pe modelul primului război mondial, navele comerciale ce alimentau Anglia. De aceea în Atlantic, s-au purtat foarte puţine bătălii directe între cuirasatele germane şi britanice, principalele lupte din Bătălia Atlanticului desfăşurându-se între submarinele germane şi distrugătoarele britanice, iar în Pacific principalele lupte s-au dat între portavioanele americane şi japoneze. În primul an al războiului, navele de luptă blindate au reuşit să sfideze acele predicţii ce spuneau că avionul va domina bătăliile navale din al doilea război mondial. Astfel, cuirasatele germane Scharnhorst şi Gneisenau au reuşit să prindă pe picior greşit un portavion britanic şi să-l scufunde în iunie 1940, în bătălia desfăşurată pe coasta de vest a Norvegiei. Portavionul britanic Glorious, scufundat de germani, avea 48 de avioane de vânătoare la bord, şi fusese transformat din cuirasat în portavion după primul război mondial. Dar, acest caz a fost singurul din război, când un portavion a fost scufundat de o navă de război de suprafaţă, majoritatea portavioanelor fiind avariate şi scufundate de avioanele şi submarinele inamice. În atacul de la Mers-el-Kebir, cuirasatele britanice au deschis focul asupra cuirasatelor franceze din portul situat în apropierea oraşului Oran din Algeria (britanicii au atacat cuirasatele franceze pentru a nu fi folosite ulterior de armata germană), iar când acestea au fugit din port au fost urmărite de britanici cu ajutorul avioanelor lansate de pe portavioanele britanice.

Cuirasatul german Scharnhorst

Cuirasatul german Gneisenau

Portavionul britanic HMS Glorious

Anul următor,1940, a demonstrat puterea şi eficienţa portavionului în bătăliile navale. Într-un atac, efectuat de torpiloarele biplane britanice Fairey Swordfish (lansate de pe portavionul HMS Illustrious) pe data de 11 noiembrie 1940, asupra bazei italiene de la Taranto, englezii au reuşit să scufunde un cuirasat italian (Conte di Cavour) şi să avarieze grav alte două cuirasate (Caio Duilio şi Littorio) din cele şase ancorate în portul militar italian. Pentru a proteja restul cuirasatelor, italienii le-au mutat în baza navală din Napoli, unde erau mai bine apărate de atacurile aeriene. Aceleaşi torpiloare Swordfish au avut un rol crucial în scufundarea cuirasatului german Bismarck, în 27 mai 1941. Cu o zi înainte de a fi scufundat, Bismarck a fost atacat de aceste torpiloare britanice lansate de pe portavionul HMS Ark Royal, ele reuşind să distrugă ambele cârme ale „corsarului” german ce astfel a devenit inoperabil, putând să se deplaseze doar într-o singură direcţie, din care, ghinion, se apropiau alte nave britanice, ce l-au şi scufundat în dimineaţa zilei de 27 mai 1941.

Avionul torpilor Fairey Swordfish

La sfârşitul anului 1941, a avut loc cel mai cunoscut atac aerian efectuat de bombardiere şi torpiloare asupra unei flote inamice ce avea în componenţă şi cuirasate. Astfel, în urma atacului-surpriză lansat de japonezi asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour din insula Oahu din Hawaii, din 7 decembrie 1941, cinci din cele opt cuirasate americane „parcate” pe „aleea cuirasatelor” au fost scufundate, restul fiind avariate destul de grav. Totuşi, portavioanele americane amplasate în Hawaii au scăpat nevătămate, pentru că, „coincidenţă” (de fapt Roosevelt şi câţiva apropiaţi ştiau că vor fi atacaţi de japonezi, dar aveau nevoie de acest atac ca pretext pentru intrarea S.U.A. în război) sau nu, ele erau undeva la 300 de kilometri spre est, pentru „exerciţii” (lucru ciudat, pentru că n-am auzit niciodată, pe timp de pace, ca nişte nave militare să facă exerciţii duminica). Tocmai aceste portavioane, s-au dovedit a fi importante în cursul războiului, pentru că ele i-au ajutat pe americani să-i înfrângă pe japonezi în toate bătăliile ulterioare din Pacific.

Scufundarea cuirasatului britanic Prince of Wales şi a escortei sale, crucişătorul Repulse de către avioane japoneze a demonstrat, pe deplin, vulnerabilitatea navelor mari de luptă aflate pe mare, ce nu aveau sprijin aerian suficient (de fapt cele două nave n-au avut nici un sprijin aerian, pentru că britanicii n-aveau avioane nici de vânătoare, nici de alt tip în zona Asiei de sud-est). Cele două nave britanice, se deplasau din baza lor din Singapore pentru a ataca forţa invadatoare japoneză ce debarcase în peninsula Malaya, când la 10 decembrie 1941 au fost atacate de bombardiere şi torpiloare japoneze lansate de pe baze aeriene terestre, şi în jumătate de oră mândria flotei britanice (adică HMS Prince of Wales şi HMS Repulse) era deja, pe fundul mării.

Cuirasatul Prince of Wales

Crucişătorul Repulse

În multe din bătăliile cruciale din Pacific, cum ar fi cea din Marea Coralilor sau din Midway, cuirasatele fie au fost absente total, fie au fost umbrite în acţiune de portavioane. După Midway, adică de la jumătatea anului 1942, cuirasatele au fost folosite în principal pentru bombardarea ţărmului în timpul atacurilor amfibii şi protejarea antiaeriană a portavioanelor pe care le escortau în luptă.

Chiar cele mai mari cuirasate construite vreodată, cele din clasa japoneză Yamato, ce dispuneau de 9 tunuri de calibrul 460 de mm (aceste tunuri trăgeau nişte obuze ce ajungeau la 42 de kilometri distanţă, mult peste limita vizibilă a orizontului), nu au apucat să fie folosite vreodată eficient în luptă contra altor nave de suprafaţă. Soarta acestor două cuirasate japoneze a fost pecetluită tot de avioane. Astfel, Musashi, pe când se deplasa din Borneo spre Filipine, a fost descoperit de avioanele de recunoaştere americane, şi scufundat în urma atacului efectuat de mai multe valuri de avioane torpiloare şi de bombardament americane, pe 24 octombrie 1944. Yamato, a avut o soartă similară, el fiind scufundat de avioanele americane, în 7 aprilie 1945, pe când efectua o misiune sinucigaşă în timpul bătăliei din Okinawa.

Cuirasatul japonez Yamato

Cuirasatul japonez Musashi

Ultima confruntare dintre cuirasate din istorie, a fost Bătălia din Strâmtoarea Surigao din 25 octombrie 1944, când un grup superior numeric şi tehnic de cuirasate americane a reuşit să distrugă un grup inferior de cuirasate japoneze, ce deja fuseseră slăbite considerabil, în ziua anterioară de atacurile distrugătoarelor americane. Toate cuirasatele americane, în afară de unul, fuseseră iniţial scufundate de japonezi pe 7 decembrie 1941, dar americanii au reuşit să le ridice din mare şi să le repare (ranfluarea lor, adică scoaterea lor din apă, a fost posibilă pentru că nivelul apei din golful insulei hawaiene era foarte mic, de maximum 10 metri în părţile mai adânci ale golfului). Când cuirasatul Mississippi a tras ultima salvă de tun, din timpul acestei bătălii, aceasta a fost ultima salvă de tun trasă vreodată de un cuirasat împotriva altei nave de suprafaţă, ce a marcat sfârşitul unei ere în războiul naval de pe această planetă.

USS Mississippi

Războiul Rece şi sfârşitul epocii cuirasatelor

După al doilea război mondial, mai multe ţări şi-au păstrat cuirasatele, dar ele nu mai aveau deja nici o importanţă strategică. Curând după război a devenit evident faptul că, fiind prea scumpe din punct de vedere al construirii şi mentenanţei lor, nu mai avea nici un rost să se mai construiască noi cuirasate. Doar britanicii au mai lansat un nou cuirasat, HMS Vanguard, dar şi acesta începuse să fie de fapt construit în timpul războiului. Chiar în timpul celui de-al doilea război mondial bătăliile directe dintre cuirasate fuseseră foarte rare, şi în plus dovedindu-se din ce în ce mai mult importanţa portavioanelor în purtarea războiului naval, marea majoritate a puterilor navale au început să retragă din serviciul activ cuirasatele şi să le caseze, marea lor majoritate fiind tăiate ca fier vechi. Curând, după 1950 s-a observat că vechile cuirasate nu mai puteau face faţă nici măcar distrugătoarelor şi crucişătoarelor, pentru că acestea fiind modernizate şi primind deja rachete ca armament de bază puteau scufunda uşor orice cuirasat aflat chiar la 100 de kilometri distanţă.

Cuirasatul britanic HMS Vanguard

Începând cu anul 1946 a început distrugerea şi casarea cuirasatelor ce rămăseseră după război în dotarea flotelor militare ale lumii. Primele două cuirasate distruse, prin scufundare, în urma unui test nuclear, în 1946, au fost USS Arkansas şi cuirasatul japonez Nagato (ce fusese confiscat de la japonezi la sfârşitul războiului). Ambele cuirasate au rezistat destul de bine la exploziile nucleare atmosferice, dar cele subacvatice le-au provocat distrugeri serioase, scufundându-le în cinci minute de la producerea exploziei atomice de sub apă.

USS Arkansas

Nagato

Cuirasatul italian Giulio Cesare a fost preluat de ruşi în contul despăgubirilor de război, ei redenumindu-l Novorossiysk, dar o mină marină lansată de germani în timpul războiului în Marea Neagră i-a venit de hac şi l-a scufundat în 29 octombrie 1955. Alte două cuirasate italiene de clasă Andrea Doria au fost casate în 1956, iar francezii au casat pe rând cuirasatele Lorraine în 1954, Richelieu în 1968 şi Jean Bart în 1970. Cele patru cuirasate britanice de clasă King George V (ce supravieţuiseră războiului) au fost casate şi ele în 1957, iar ultimul cuirasat britanic construit vreodată, adică HMS Vanguard a fost tăiat şi el pentru fier vechi în 1960. Toate celelalte cuirasate britanice rămase din perioada interbelică şi chiar dinaintea primului război mondial fuseseră deja casate până în 1949. Ruşii au casat şi ei pe rând, cuirasatele rămase din război şi anume: Marat în 1953, Parizhskaya Kommuna în 1957 şi Oktyabrskaya Revolutsiya în 1956-1957. Brazilia a casat cuirasatul Minas Geraes în 1953 la Genova, iar nava-soră, cuirasatul São Paulo se scufundase deja în 1951, din cauza unei furtuni puternice, în Atlantic, pe când se deplasa spre şantierul naval din Italia.

Argentina şi-a păstrat cele două cuirasate de clasă Rivadavia până în 1956, iar Chile cuirasatul Almirante Latorre până în 1957, când au fost şi ele casate. Suedia mai avea şi ea mai multe cuirasate de dimensiuni mici, folosite pentru apărarea ţărmurilor, dar şi acestea au fost casate rând pe rând, după al doilea război mondial, ultimul, HSwMS Gustav V fiind casat în 1970.

După război, ruşii au început să caseze nu doar cuirasatele, ci şi crucişătoarele mai vechi, patru crucişătoare grele ce nu fuseseră nici măcar terminate fiind casate la sfârşitul anilor 1950, în plus după moartea lui Stalin, survenită în 1953 au abandonat şi construirea crucişătoarelor grele de clasă Stalingrad. Alte trei cuirasate, ce le primiseră ruşii de la germani, în contul despăgubirilor de război, au avut şi ele o soartă similară. Hessen a fost casat în 1960 după ce fusese folosit câţiva ani ca navă-şcoală pentru marinarii ruşi, Schleswig-Holstein a fost redenumit Borodino şi până la casarea lui, tot din 1960, ruşii l-au utilizat ca navă-ţintă pe mare. Tot ca navă-ţintă a fost folosit şi Schlesien, dar acest cuirasat ruşii l-au distrus un pic mai greu, tăierea lui durând cinci ani, din 1952 până în 1957.

După al doilea război mondial, doar americanii au păstrat în serviciul activ cele mai puternice cuirasate, adică cele patru din clasa Iowa: USS Iowa, USS Missouri, USS New Jersey şi USS Wisconsin. Pentru a lovi mai precis ţintele, toate cele patru cuirasate au fost modernizate, fiecare din ele primind noi şi moderne radare şi ulterior computere pentru a calcula cu precizie de milimetru locul ce trebuia bombardat de pe ţărm. În războiul din Coreea au fost folosite pentru a bombarda ţărmul inamic, iar în Vietnam doar New Jersey a fost folosit în acest scop. Dar, în Vietnam, în ţinte terestre, New Jersey a tras nu mai puţin de 6.000 de obuze de calibrul 406 mm şi 15.000 de calibrul 127 de mm, adică de şapte ori mai multe obuze decât trăsese acest cuirasat în al doilea război mondial.

Cuirasatele de clasă Iowa în timpul unui exerciţiu pe mare

După 1973, cuirasatele de clasă Iowa au fost pensionate puţin, pentru a fi din nou reintroduse în anii 1980 în serviciul activ. În această perioadă, au fost modernizate, fiind dotate cu tuburi de lansare a rachetei de croazieră Tomahawk (rachetă ce poate fi dotată la nevoie şi cu focos nuclear) şi pentru apărarea contra navelor de suprafaţă s-a instalat şi tubul ce poate lansa racheta antinavă Harpoon. Prima chemată din nou în acţiune, a fost New Jersey, ce a bombardat nişte miliţii teroriste din Liban în anii 1983-1984.

Racheta de croazieră Tomahawk

Racheta antinavă Harpoon

Ulterior, la primul război din Golful Persic contra lui Saddam Hussein (aşa-numita Operaţiune Furtună în Deşert), în 1991, au participat cuirasatele Missouri şi Wisconsin, ce au bombardat ţărmul irakian cu tunurile de 406 mm şi au tras mai multe rachete Tomahawk ce au distrus ţinte strategice ale armatei irakiene din Kuweit şi Irak. De exemplu, în primele două zile ale acelui război Wisconsin a lansat 24 de rachete Tomahawk, irakienii ripostând la un moment dat cu rachete sol-sol, două astfel de rachete de tip Silkworm au fost lansate spre cuirasatul american, dar una a ratat ţinta căzând în apă, iar a doua a fost doborâtă de distrugătorul britanic HMS Gloucester.

Lansarea unei rachete Tomahawk de pe cuirasatul Missouri

La începutul secolului nostru, cuirasatele de clasă Iowa au fost trimise oficial, „la pensie”, potrivit registrului naval militar al S.U.A. în 2006 fiind pensionate ultimele două din această clasă, Iowa şi Wisconsin. În prezent, cele patru cuirasate sunt expuse, ca muzee în aer liber, în diferite porturi din S.U.A..

USS Iowa e păstrat în portul oraşului Los Angeles din California, USS New Jersey în portul Camden din New Jersey, USS Missouri în portul Pearl Harbour din insula Oahu din Hawaii şi USS Wisconsin în portul Norfolk din Virginia. În afara acestor cuirasate, americanii mai păstrează ca şi nave-muzeu alte patru cuirasate, mai vechi, unul fiind chiar din epoca clasică Dreadnought (Texas, ce a fost lansat la apă în 1912). USS Massachusetts, care în timpul folosirii sale n-a pierdut nici măcar un marinar în luptă, e ancorat în portul Fall River din Massachusetts, USS Texas e amplasat în portul San Jacinto din Texas, USS North Carolina în portul Wilmington din Carolina de Nord şi USS Alabama în portul Mobile, din, surpriză sau nu, Alabama. În afara S.U.A., doar japonezii mai au un cuirasat expus ca navă-muzeu, cuirasatul Mikasa fiind amplasat în parcul cu acelaşi nume din oraşul japonez Yokosuka.