Cu
toate grijile şi necazurile, ce ne apasă în zilele prin care
trecem, totuşi nu ne este iertat a trece cu vederea amintirea celor
mai dragi și apropiați din neamul nostru dar și pomenirea celor
mai însemnaţi bărbați din trecutul nostru. De ziua morților, pe
la noi prin Ardeal, aprindem o candelă pentru toți cei de care ne e
dor și care de sub cripta sigilată a mormântului de piatră ne mai
strălucesc cu numele dăltuit pe cruce, de regulă rememorândule
faptele, opera, după caz.
Pe
unii îi trecem rapid pe lista pomelnicului, pe alții îi pomenim
„cu neamul lor cel adormit”, pe alții îi împreunăm nu numai
pentru înlănţuirea întâmplătoare a timpului, când unul dintre
ei a închis ochii pe vecie, iar celălalt a văzut pentru
întâiaş dată lumina lumii, cât mai vârtos sentimentele, ce le-au
nutrit amândoi faţă de poporul din care făceau parte, năzuinţele
lor de a trezi «din somnul cel de moarte» şi a ridica la lumină
un neam apăsat, care tânjea de veacuri în întunerec, ţinta lor
nobilă de a chemă la conştiinţă naţională şi la încredere în
sine „un popor întreg, ce-şi uitase de trecut şi disperase de
viitor.
Aceşti
doi bărbaţi sunt: istoricul Gheorghe
Şincai,
răposat în 2 Noiembrie 1816, în satul Svinea (Szina -Slovacia) din
comitatul Abatij, şi poetul Andreiu
Mureşanu,
născut în Bistriţa Ardealului, în 16 Noemvire 1816”. Așa
începea relatarea despre cei doi ziarul românesc din Ardeal în
numărul său din 1916.
Redăm întreaga transcriere, în care am păstrat graiul vremii.
Gheorghe
Şincai
face parte din pleiada nemuritorilor bărbaţi de la sfârşitul
veacului al XVIII şi de la începutul celui următor, care a muncit
cu atâta însufleţire şi cu atâta stăruinţă pentru luminarea
şi întărirea în toate privinţele a poporului român, mai
înapoiat în acele timpuri faţă de alte neamuri cu un trecut mai
fericit, încât el, împreună cu contemporanii săi: Samuil Klein
şi Petru Maior, alcătuiesc împreună acea „treime muncitoare şi
înţeleaptă”, cum îi numeşte un distins scriitor şi cugetător
ieșit din şcolile Blajului şi adăpată din cultura mai înaltă a
Apusului.
„Gheorghe
Șincai căută, prin studii istorice şi prin cercetări
linguistice, să deştepte la vieaţă neamul românesc amorţit
sufleteşte, să trezească conştiinţa de sine în massele de
iobagi, ce păreau meniţi robiei şi peirei, şi dovedindu-le
originea lor aleasă şi însuşirile frumoase, cu care-i înzestrase
Dumnezeu, să aprindă din nou încredere în sufletele lor cuprinse
de desnădejde.
Cu
câtă bucurie se îndreptă tânărul monah şi profesor, însoţit
de prietinul său mai mic de ani Petru Maior, spre regiunile
încântătoare ale Italiei, unde avea să-şi urmeze studiile în
cetatea eternă, în Roma, de care fiul de ţăran român din Ardeal
visase aşa de mult şi unde fiecare ruină, fiecare - piatră, - ca
să vorbim cu acelaşi distins scriitor, amintit mai sus, -
«povestesc, celor-ce ştiu să le asculte, minunate poveşti
înălţătoare de suflet»!
Cu
câtă sete începu a se adăpa noul elev al Colegiului de Propaganda
Fide (Roma) din isvoarele de cunoştinţe, ce i se deschiseră cu
atâta bogăţie în oraşul mai mult ca bimilenar. Cu câtă
hărnicie începu el a cerceta bibliotecile şi arhivele din acest
centru al învăţăturei, plin de mărturii grăitoare ale
trecutului, - colecţiuni, în care află întrare în urma bună
voinţei protectorilor săi, câştigate prin silinţa sa şi prin
purtarea sa exemplară!
El
consultă cu stăruinţă fiecare carte, fiecare manuscript, în care
presupune, că poate afla vfe o informaţie despre trecutul poporului
său mult iubit, pe care soartea şi împrejurările îl aruncaseră
în hotarele atâtor ţări; îşi însemnează fără preget fiecare
urmă, fiecare notiţă, care ar fi putut revărsă oare-care lumină
asupra trecutului vijelos şi adese-ori atât de greu de străbătut
al acestui popor, adunând astfel un material preţios, care putea fi
folosit mai târziu. Poate, că în creerul neobositului aîumn
răsărise încă de atunci gândul ispititor de a pregăti pe seama
neamului său o lucrare istorică mai bogată şi mai completă,
decât cele scrise până atunci.
-
În chipul acesta, după o muncă neobosită de cinci ani de zile,
Şincai părăseşte Roma cu titlul de doctor în filosofie şi în
teologie, şi - ce era mai de preţ decât toate titlurile, - cu o
bogată comoară de cunoştinţe, pe care ardea de dorinţa a o aduce
prinos neamului, din care răsărise. Timp de un an el se opreşte la
seminariul Sfânta
Barbara
din Viena, unde convine cu mai mulţi învăţaţi din capitala
austriacă, de la care învaţă multe, şi unde încheie prietinie
cu contemporanul său mai în vârstă Samuil Micul-Klein, directorul
de studii al seminariului. Ei dau la iveală împreună în limba
latină «Elementele
limbii daco-române sau valahice»,
una din primele încercări de gramatică românească, care aduce şi
la cunoştinţa străinilor originea şi firea limbei noastre, şi
care lucrare avea să fie decisivă pentru mulţi din gramaticii
noştri de mai târziu. întors la Blaj, Şincai are mai multe
însărcinări pe terenul învăţământului, până în anul 1783,
când fu numit din partea Guvernului director al şcoalei primare
naţionale din Blaj şi al celorlalte şcoli greco-catolice din
Marele Principat al Ardealului, înfiinţate în urma dispoziţiilor
umanului domnitor Iosif II. In timpul de 12 ani, cât ocupă acest
post, retribuit numai cu 300 fl. anual, Şincai cutreeră în mai
multe rânduri ţara întreagă, înfiinţează un număr însemnat
de şcoli noi primare sau «normale», — cu totul vre-o 300 -,
înzestrându-le cu câteva manuale, a căror lipsă se simţea aşa
de mult. Dar mai târziu, - prin anii 1794-95, - venind în conflict
cu mai marii săi bisericeşti, — poate şi în urma firei sale
impulsive şi dârze, - el fu silit să părăsească postul, ce-i
asigura o bucată de pâne, şi să ia lumea în cap.
Acum
se începe pentru Şincai timpul suferinţelor, timpul nesiguranţei,
lipsei şi amărăciunei. El trece în Ungaria, unde spera să afle
un nou loc în învăţământ, se adăposteşte câtăva vreme la
curtea sprijinitorului său, luminatului episcop din Oradea Ignatie
Darabant, îşi ia apoi asupra sa, timp de şase ani, creşterea şi
instrucţiunea celor trei fii ai contelui Daniil Vass din Ţeaga
(comitatul Solnoc-Dobâca), până când, mărindu-se aceştia, ia
din nou în mână toiagul pribegiei, îndreptându-se mai întâi
iarăşi la Oradea. Ce cuprindea toată fiinţa sufletească a lui
Şincai, era grija şi bucuria supremă a lui, care-l făcea să
sufere cu răbdare toate neajunsurile şi să dea piept cu toate
greutăţile vieţii. Câtă-va vreme i-se păru, că a ajuns într'un
liman mai liniştit şi că în curând va vedea înfăptuit visul
vieţii sale, când în 1804 primiseră locul de corector la
tipografia regească a Universităţii din Buda, deşi numai cu
miserabila plată de 1 fl. pe zi, care de-abia îl îngăduia să-şi
ducă viaţa de azi pe mâne.
El
munceşte cu hărnicie la Cronica sa, întregind-o şi îndreptând-o
mereu, stilizând-o în mai multe rânduri şi regând-o nu numai
româneşte, ci şi latineşte. Aici, în Buda, unde făcuse
cunoştinţa mai multor învăţaţi ai timpului şi unde era în
legătură aşa de apropiată cu tipografia principală din ţară,
speră el, că va putea da Ia iveală lucrarea sa de o viaţă
întreagă, pentru luminarea, înălţarea şi întărirea neamului,
din care făcea parte. Dar nici aici nu avea să se bucure de linişte
multă vreme.
După
moartea lui Samuil Klein, care funcţionase ca censor al numitei
tipografii, Şincai aspiră în zadar la locul ocupat de vechiul lui
prietin, ba, ce e mai mult, el pierzâd din cauza bătrâneţii şi
locul de corector, rămânând astfel pe drumuri în toată puterea
cuvântului. În timpul acesta scrie el cătră un prietin al său,
între altele, cuvintele dureroase:... «Mă voiu duce, unde va vrea
Dumnezeu... M'am deprins cu nevoia. Vestea (că a fost numit altul ca
censor) nu mă prea supără, căci mă încred în Dumnezeu şi în
sprijinul celor ce au nevoie de mine, în afacerile lor private sau
în ale ţării şi neamului».
O
singură, slabă mângâiere, dar şi aceasta trecătoare, avu el în
zilele acestea grele, când în anii 1807 şi 1808 putu publica
câteva fragmente din Cronica
sa, ca urmare la «Istoria,
lucrurile şi întâmplările Românilor, pre scurt aşezată şi din
mulţi vechi şi noi scriitori culeasă»,
de S. Micul Klein, începută în Calendarul din Buda din anul 1806.
Şi acum se-încep iarăşi anii grei ai pribegiei. El se adăposteşte
câtăva vreme în satul Sinea, la foştii săi elevi, fiii contelui
Vass, pe care nu află cuvinte a-i lăudă în deajuns, se opreşte
apoi la noul epiiscop al Oradiei, Samuil Vulcan, care-l preţuia pe
bătrânul scriitor ca şi antecesorul său, trece din nou prin Blaj,
locul de iluzii şi de decepţii al tinereţei sale, se îndreaptă
iarăşi spre Oradea, purtat de un singur gând: să dea la iveală
Cronica sa, lucrarea, în care depusese munca sa de o vieaţă
întreagă, ştiinţa sa, simţirea sa. Dar bucuria aceasta nu era
dat să o aibă bă trânul învăţat, deşi censura din Ungaria îi
dete voie să-şi dea la tipar lucrarea în redacţia latinească, pe
când cea din Ardeal îi refuză această învoire. Pentru tiparul
unei lucrări aşa de mari, croite în trei volume, se cereau însă
cheltuieli însemnate. De unde să le acopere bătrânul lipsit cu
totul de mijloace? Ea avea să vadă lumina zilei numai târziu, pe
la mijlocul veacului al XlX-lea.
Amărât
până în adâncul sufletului şi gârbovit de lipsă şi de
bătrâneţe, se îndreaptă marele bărbat pentru cea din urmă oară
spre Sinea, la elevii săi recunoscători, unde află adăpost şi o
bucată de pâne pentru zilele sale din urmă, şi unde pleacă capul
pe vecie, în ziua de 2 Noemvrie 1916. Osămintele sale zac şi acum
departe de aceia, pentru cari a muncit şi pentru cari şi-a jertfit
întreagă existenţa. Locul, unde e înmormântat, nu-l arată nici
un monument. Singurul monument, mai trainic ca piatra şi ca arama,
şi l-a ridicat însuşi prin lucrarea sa neperitoare”.
.jpg)
