De la poezie filozofică la pamflet, volumul Lira lui Eol reuneşte tematici diferite şi stiluri diferite, caracterizate de aceeaşi sinceritate şi profunzime strălucit exprimate.Volumul cuprinde şapte plachete de versuri de lungimi diferite, ce urmăresc în sens invers drumul unui suflet, de la momentul (imaginat) de dincolo de viaţă – moment văzut ca somn al eului, până la trezirea din viaţă şi conştientizarea existenţei ca popas într-o vale a plângerii. Între lamentaţie, descântec, imn de slavă şi odă triumfătoare, o idee–forţă transpare, susţinută de un efort supraomenesc al spiritului. Convertit în materie şi condamnat, în noua condiţie, să nască materie şi spirit deopotrivă, amnezic în ce priveşte propria-i origine şi identitate, el alege să fie ceea ce este, într-un pariu pe care nu are cum să-l piardă, pentru că e susţinut de credinţa în Dumnezeu. În poezia Bocet autoarea deplânge soarta pământului, condamnat să fie purtător de „durere roditoare” : „Vai pământule flămând,/ cum te storci din fir de gând,/ din cântare, frunză, floare - / ale inimii izvoare...” „ Te prefaci în închisoare,/ vai, pământ fără zăvoare!/ Că de ele n-ai nevoie,/ intrăm toţi de bunăvoie / în adâncu-ţi fad şi sur/ când stingi luminile-n jur.”
Cartea se deschide cu un “credo” al artistei, exprimat în 19 poezii grupate sub acelaşi titlu. Este începutul unui drum à rebours al conştiinţei artistice, dinspre înţelegere şi stabilirea propriei identităţi, spre întrebările fundamentale şi experienţa care au dus la acestea.
În Plimbare prin basm amintirea unor clipe de viaţă terestră acţionează asupra conştiinţei unui eu aflat nu deasupra lucrurilor, ci dedesubtul lor, într-un "subteran infinit", ca un catalizator cu rol de sacralizare a unei modeste condiţii umane, inversând în mod repetat polaritatea viziunii încremenite a unui "sus" si "jos" în componenţa fiinţei umane, investind natura şi omul cu atribute divine. Această viziune răsturnată face din timp, inexorabilul sfinx care ne împinge spre moarte, firul pe care veşnicia îşi croieşte drum spre lucrurile uitate si demne de a trăi. “Ceasul, ciudată jivină!” este chiar primul vers, prin care se proclamă ambivalenţa oricărui element constituent al acestei lumi. Superioritatea viziunii pe care o descoperim încă de la primele pagini nu poate proveni din experienţa unui tânăr, iar viaţa privită ca un fluviu ce curge netulburat (“Viaţa mea e un fluviu,/ când tumultuous, când lin, căci vin din destin/ şi mă-ntorc/ în destin…”) aminteşte de concepţiile orientale asupra destinului, ce presupun necesitatea unei detaşări, fără de care implicarea in problema stabilirii propriei identităţi nu ar fi posibilă. Lucrul important aici este afirmarea identităţii ca fiind aceea a conştiinţei care se îndreaptă spre propria sursă - Dumnezeu.
În conştiinţa eului ce se dezvăluie se produce o contopire cu eul suprem, in scopul trăirii momentului Creaţiei. Asistăm la o cosmogonie tradusă în termenii realităţii imediate, redusă la dimensiunea unei microscopice intimităţi. Lumina ce ţâşneşte din sâmburele primordial aduce cu ea si umbra, pentru că cineva se află între ea şi orice altceva. “Vâlvătaia soarelui din tăceri/ prin nebuloase mă zvârle…/ Dincolo de marea aprinsă/ văd umbra-mi crescând/ cu minunea din primul mister:/ “FIAT LUX !”/ pământ şi cer/ se unesc la picioarele mele / în dalbă pâine…” “Rând pe rând, inima se desface din sine,/ în ploi, pe frunzele chemării, sorbind visul luminii din corole,/ zvâcnind în graiul aripilor,/ mereu…”
Poeta atinge limitele extazului provocat de înalta vibraţie a unui spirit contopit în splendorile naturii şi ale sufletului, pentru a se întoarce asupra propriei arte, într-o introspecţie ce se confundă, iar, cu îndoiala demiurgică asupra rostului creaţiei.
În Hei, cuvant ! unealta artistului scriitor - cuvântul - este prezentată ca ambivalentă, ea fiind mijlocul prin care esenţa este convertită in / sau secătuită prin creaţie. “Hei, cuvânt devorator,/ Tu, al inimii zăvor îl descuie, ca să zbor/ În calea păsărilor…/ Cu cerneala dintr-un nor,/ Cu cearcănul stelelor,/ Să-mi scriu numele pe dor…”
Formula magică a descântecului are rol tămăduitor atât în realitatea cuvintelor, cât şi într-o lume ruptă de sine, bolnavă, alienată. Ceea ce ar trebui să fie oglinda fidelă a unei realităţi ideale (potrivit lui Platon) are faţa crăpată şi neclară. “Oceanul din adâncu-mi te oglindea odată,/ dar apa când o tulburi, ce chip îţi mai arată?/ Departe-i ţărmul lumii, furtuni se umflă-n vine/ Şi nu-i nici o potecă spre muntele din mine.” Intensitatea cu care poeta se aruncă în miezul arzând al energiilor cosmice la lucru dă măsura implicării într-o operă în care realul, iluzia, ficţiunea, fabricatul şi fabricantul conlucrează în mod misterios. Necesitatea sacrificiului nu este din afară, ci dinăuntru - e, probabil, o infinită sete de a fi. “Face-m-aş mare, delfin,/ tot în braţe să te ţin,/ zi şi noapte să închin/ cerului, pocalu-ţi plin./ Şi să beau, Doamne, pelin,/ spasmul valului, viu chin,/ flăcările să-mi alin,/ filtrând mierea prin venin.”
Opera d-nei Aurora Pordea exprimă la modul cel mai emoţionant nevoia unui spirit ales de a uni contrariile, de a aboli alterităţile, afirmandu-şi cu o siguranţă de maestru individualitatea prin stabilirea unui centru care există in tot ceea ce îl înconjoară. "O poezie nu-i un simplu EU, / Eşti TU, miracolul din jurul meu, / Tot ce respiră întru Dumnezeu ..."
Poetul este demiurgul propriei creaţii. In această calitate, el are libertatea de a făuri universul pe care şi-l alege, inclusiv unul saturat de poezie, acest lucru semnificând, în cazul nostru, o însufletire a cosmosului cu substanţa intimă a creatorului-om. Drumul dinspre eternitatea indiferentă spre "cărunte file, rădăcini de carte" este parcurs acum in sens invers, înspre investirea întregii Firi Divine cu roadele propriei creaţii.
Cuvântul vine din materie. Spiritul este tăcere. Unirea lor, prin îmbogăţirea spiritului cu substanţa lumii, e o explozie edenica de bucurie si forţă.
Această aventură a spiritului, care nu este altceva decât istoria lui, adică devenirea lui, prin căderea în materie şi apoi reînălţarea spre o condiţie nouă, spre adevărata lui esenţă, pune destinul omului într-o lumină diferită. Suntem "creuzetul nebănuitului început". Această existenţă pune bazele alteia noi, despre care nu ştim nimic. Singura şansă de a fi una cu fiinţa ce se naşte din noi este să ne asumam atât lumina cât şi umbra, trecutul şi viitorul. "Aud cum fierbe aliajul / Destinat însufleţirii mele .../ ...Priviţi-mă, sorb seva vremii / Purificată prin filtrul iubirii / Şi-mi pârguiesc seminţele ce-aşteaptă / Sărutul nemărginirii."
Mirela Petronie, bibliotecar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Care este parerea ta?