Scrisori de la Londra (I)

În week-end-urile din februarie a.c., am reuşit să citesc "micuţa" carte (de vreo 500 de pagini în ediţia românească), Scrisori de la Londra, a prozatorului şi eseistului englez Julian Patrick Barnes (deşi englez are şi un prenume de sfânt considerat patron spiritual al Irlandei - Sf. Patrick), apărută iniţial la Londra în 1995, şi-n România, în 2006, la Editura Nemira.

Julian Patrick Barnes s-a născut în orăşelul Leicester, din Anglia, în 19 ianuarie 1946. Între 1957 şi 1964 a studiat la City of London School, iar între 1964 şi 1968 limbi moderne la Magdalen College din Oxford (universitate înfiinţată în 1167) unde a absolvit cu merite. A lucrat după absolvire trei ani ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary, apoi din 1977 până în 1979 a fost redactor literar la revistele New Statesmen şi New Review. Din 1980 până în 1986 a avut rubrică permanentă la televiziunea britanică B.B.C., în emisiunile de politică New Statesmen şi The Observer. În perioada 1990 - 1995 a fost comentator de politică externă pentru săptămânalul american The New Yorker. Din 1995 s-a retras din viaţa publică şi s-a dedicat exclusiv scrisului.

Julian Barnes este un scriitor contemporan englez considerat un reprezentant de seamă al postmodernismului în literatură. Opera lui Barnes numără până în prezent 22 de volume de proză, povestiri şi eseuri (19 traduse în limba română), din care 4 sub pseudonimul Dan Kavanagh (numele de fată al soţiei ce i-a fost şi agent literar până la moartea ei survenită în 20 octombrie 2008). Pentru cărţile sale (prima publicată în 1981 Metroland şi ultima în ianuarie 2011 Pulse - short stories) autorul a primit numeroase premii şi distincţii literare:

1) Premiul Somerset Maugham (pentru Metroland, 1981);
2) Premiul Medicis (pentru Papagalul lui Flaubert, 1986);
3) Premiul E.M.Forster (decernat de Academia şi Institutul American de Arte şi Litere, 1986);
4) Premiul Guttenberg (1987);
5) Premiul Grinzane Cavour (Italia, 1988);
6) Premiul Femina (pentru Trois, 1992);
7) Premiul Shakespeare (acordat de fundaţia germană F.V.S. în 1993, fundaţie ce acordă anual premiul Herder pentru literatură);
8) Premiul de Stat pentru literatură europeană (acordat de Austria, 2004);
9) Premiul Arsene Lupin pentru cel mai bun roman poliţist (pentru Arthur & George, 2007).
Pentru întreaga sa operă literară, J. P. Barnes a primit şi medalia Legiunii de Onoare a Franţei, primind titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor în 1998 şi Comandant al Ordinului Artelor şi Literelor în 2004.

Cartea Scrisori de la Londra, cuprinde 15 eseuri scrise de autor în perioada 1990 - 1995, când era comentator de politică externă şi corespondent din Londra al săptămânalului american The New Yorker, marea majoritate a eseurilor fiind publicate mai întâi în prestigioasa revistă nord-americană. Această carte e considerată prima operă de non-ficţiune a scriitorului englez. În prefaţa cărţii autorul ne explică cu umor şi sarcasm tipic englez, care au fost primele cărţi citite de el, cum a ajuns să fie "corespondent străin în propria mea ţară", adică comentator de politică externă la The New Yorker.

În primul eseu (MPTV - ce s-ar traduce liber Televiziunea Parlamentului), autorul ne prezintă "cel mai bun spectacol din oraş", ce avusese premiera în noiembrie 1989 şi nu era de fapt "vorba de nici o piesă de teatru", ci de un alt fel de "divertisment" şi anume transmiterea pe postul public B.B.C. a dezbaterilor din Camera Comunelor (forul reprezentativ al bicameralului şi milenarului parlament englez). În acea perioadă prim-ministru în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord era Margaret Thatcher ("Doamna de fier") şi la putere conservatorii, laburiştii sperând ca prin începerea acestor transmisii din parlament să-i poată pune în dificultate pe conservatori şi să-i facă astfel să piardă susţinerea electoratului britanic. Acţiunea lor nu reuşeşte, conservatorii câştigă, e adevărat la "mustaţă" alegerile parlamentare din 9 aprilie 1992.

În cel de-al doilea eseu (Fals), eseistul prezintă cum de-a lungul timpului în Anglia s-au insinuat şi consolidat în viaţa publică, politică, artă, comerţ, etc., tot felul de falsuri şi falsificatori celebri; cum nici măcar experţii de artă din unele muzee londoneze şi engleze nu-şi mai pot da seama care sunt falsuri şi care operele originale din colecţiile lor. Se pare că, după spusele autorului, nici măcar bijuteriile Coroanei britanice n-au scăpat de "geniul" falsificatorilor (ce-i drept în mare majoritate anonimi). Astfel, Rubinul Prinţului Negru admirat de turişti în Turnul Londrei, nu are nici o legătură cu celebrul Prinţ Negru şi nici nu e măcar rubin, fiind de fapt un "spinel de calitate inferioară".

În eseul cu numărul trei (Doamna Thatcher descoperă că lumea e anapoda) din carte, "Doamna de fier" descoperă cum, datorită unor măsuri legislative nepopulare pe care le promovase, şi mai ales "intransigenţei" sale celebre, încet, dar sigur, pierde pe zi ce trece încrederea Partidului Conservator, unii miniştri demisionează din guvern (foşti "lingăi apropiaţi şi câini fideli"), şi în cele din urmă pierde şefia partidului. Din cauza pierderii şefiei partidului şi potrivit cutumei britanice e forţată să demisioneze şi din funcţia de prim-ministru în noiembrie 1990.

Şi pentru că m-am lungit destul cu scrisul azi, mâine sau poimâine voi descrie restul eseurilor din această carte, într-un al doilea articol.
Bibliotecar, Florin Miheş.