Scrisori de la Londra (II)

În al patrulea eseu (Anul labirintului), J.P. Barnes ne ilustrează o tradiţie britanică "bizară" (bizară cel puţin pentru noi, restul europenilor), aceea de a construi pe ici, pe colo, pe diferite moşii ale unor lorzi englezi sau scoţieni (mai rar ce-i drept) labirinturi de grădină, realizate din diferite specii de arbori, arbuşti (aşa-zisul gard viu ce înfrumuseţează şi la noi ternele blocuri din dotarea urbelor mioritico-atlanto-europene). Labirintul de grădină e o emanaţie a spiritului de "fantezie planificată" ce se pare că-i caracterizează pe englezi; e un "gen straniu de arhitectură horticulturală care se situează la joncţiunea a două pasiuni englezeşti: dragostea pentru grădinărit şi dragostea pentru cuvinte încrucişate". Ca o ilustrare a acestei pasiuni englezeşti, anul 1991 a fost desemnat oficial în Anglia Anul Labirintului (e adevărat că într-un sondaj realizat atunci în Anglia, doar sub 20% din public cunoştea acest fapt). Anul 1991 a fost desemnat Anul Labirintului şi pentru a celebra tricentenarul Labirintului Regal de la Hampton Court (labirint creat, după majoritatea istoricilor englezi, în 1690, de George London şi Henry Wise pentru proaspătul rege al Angliei - Wilhelm al III-lea de Orania, înscăunat în 11 aprilie 1689). De asemenea, 1991 a fost desemnat oficial Anul Labirintului, şi pentru că, după cum ne spune Adrian Fisher (un personaj din acest eseu, mare creator de labirinturi în Anglia contemporană): "Un an impar este optim, pentru că nu coincide cu Jocurile Olimpice, Cupa Mondială şi alte evenimente de acest fel". Plus că, 1991 este un palindrom numeric, o trăsătură se pare foarte pe placul labirintofililor. Acest labirint a fost amintit şi-n romanul umoristic al scriitorului Jerome K. Jerome, Trei într-o barcă, unde cei trei prieteni "marinari de apă dulce" se amuză pe seama monarhiei engleze şi a unor obiceiuri ale conaţionalilor lor când trec cu barca pe lângă domeniul regal din sud-vestul Londrei (adică Hampton Court).

În cel de-al cincelea eseu (John Major face o glumă), autorul ne arată cum la o conferinţă a Partidului Conservator (fireşte că din Anglia) desfăşurată în octombrie 1991, prim-ministrul John Major (ce s-ar putea traduce vulgar "Ion Maioru'" sau "Ion Principalu'") face câteva glume terne şi plicticoase la adresa rivalilor din Partidul Laburist. Totuşi, aceste glume erau un progres, pentru că predecesoarea lui la şefia partidului şi a guvernului "Doamna de fier" (pe numele ei din buletin Margaret Thatcher) era eufemistic spus "serioasă". Asta pentru că, după cum ne spune Julian Barnes, Doamna Thatcher, în aproape tot timpul mandatului domniei sale "nu a dat nici un semn în public că ar fi avut habar de existenţa umorului". Doamna Thatcher nu avea deloc umor, ea doar poseda şi folosea (rar ce-i drept) un "sarcasm robust" ce o făcea să pară un adevărat "Robocop". În plus, pe lângă că nu avea deloc umor, mai era şi "agresivă şi dispreţuitoare". În schimb, John Major era modest, autoironic, ce-i drept nu prea avea charismă, dar, deşi a fost considerat de majoritatea englezilor "tern şi plicticos" a reuşit să se apropie mai bine de electorat şi a asigurat astfel victoria partidului în alegerile parlamentare din 9 aprilie 1992.

În al şaselea eseu al cărţii (Votaţi-o pe Glenda!), scriitorul ne ilustrează cum, în acelaşi an 1992, actriţa engleză Glenda Jackson (foto dreapta), candidează şi ajunge deputat laburist în Camera Comunelor dintr-o circumscripţie electorală, care, până atunci fusese "fieful" Partidului Conservator. Circumscripţia (pe atunci) Hampstead şi Highgate e situată în cartierul Camden din nord-vestul Londrei. În această circumscripţie, în 1992, pe lângă actriţa Glenda Jackson au candidat la postul de deputat tot felul de "ciudaţi". Astfel, candidatul partidului Monster Raving Loony (ce avea ca lozincă următoarea cimilitură: "Votează smintit - singura opţiune raţională") când fusese întrebat ce crede despre protocolul regal (dacă va fi invitat să formeze guvernul), a răspuns franc: "Sărutatul mâinii este un obicei cam prea ceremonios pentru noi. Mă întreb dacă Majestatea sa ar avea ceva de obiectat la o giugiuleală discretă". O altă candidată, Anna Hall, din partea Asociaţiei Alegătorilor Rainbow Ark, propunea autonomia politică a circumscripţiei, baterea de monedă la nivel local, scoaterea din circulaţie până în anul 2000 a maşinilor cu combustie internă, predarea în şcoli a teoriei reîncarnării, folosirea deşeurilor menajere ca îngrăşăminte. Căpitanul Rizz, din partea Filierei Rainbow a Căpitanului Rizz cerea "eliberarea lungimilor de undă şi relaxarea legislaţiei privind autoritatea" pentru a atinge "libertatea personală necontrolată". Charles Wilson, zis şi Scallywag (Vagabondul), din partea Partidului Curcubeul Împuţiţilor cerea: abolirea statutului de biserică oficială acordat Bisericii Anglicane, privatizarea familiei regale, desfiinţarea legilor care "combat erotismul autentic". Şi în fine, ultimul candidat din această înşiruire de ciudaţi, Richard Prooser, din partea Partidului Legii Naturale, avea următorul program politic: "Numai infinita putere de organizare a legii naturale, care stă la temelia evoluţiei universului, poate aduce împlinirea în viaţa fiecăruia".

În al şaptelea eseu (Ambuteiaj la Palatul Buckingham), autorul ne prezintă cu umor, ironie şi limbaj de-a dreptul "ireverenţios" un episod petrecut în 1992, în viaţa familiei regale britanice, episod ce a şifonat definitiv imaginea "ternei, searbedei, decentei şi aparent castei Case de Windsor". În 1992, un fost ziarist de la Daily Star (tabloid englez, în stilul Can-Can sau Click de la noi), şi anume Andrew Morton a publicat o carte - Diana: Her True Story. În carte sunt prezentate pe larg, problemele din căsnicia (încheiată de altfel prin divorţ în 1996) prinţului Charles cu prinţesa Diana. Principalele teze din cartea fostului ziarist sunt următoarele: a) Căsnicia lui Charles şi a Dianei a "murit" rapid, subit şi acum (1992) e doar o farsă de prost gust; b) Diana a suferit de depresie şi a avut cel puţin cinci "tentative de sinucidere", pe care Charles nu le-a luat în serios; c) Diana a suferit după nuntă (1982 dacă nu mă înşel), de bulimie mai mulţi ani şi a fost sub îngrijire psihiatrică; d) Diana nu credea că va deveni vreodată regină (a şi murit într-un accident în 31 august 1997), temere confirmată de astrologii consultaţi de ea; e) Charles era un soţ rece (doar e de origine germanică la bază) şi nu a susţinut-o deloc pe Diana în timpul căsniciei, în plus şi-a menţinut legăturile de "prietenie cu Camilla Parker-Bowles (actuala nevastă a prinţului); f) Când Diana, după ani şi ani de mariaj chinuitor, l-a întrebat pe Charles "M-ai iubit măcar vreodată", el ar fi răspuns scurt şi sec "Nu".

În cel de-al optulea eseu (Ministrul de finanţe cumpără nişte vin roşu), aflăm cum dintr-o "imprudenţă", ministrul de finanţe Norman Lamont (din cabinetul John Major) era să fie dat afară din guvern, dar nu pentru că un ziar scrisese că are o amantă pe care o frecventa o dată pe săptămână, ci pentru că obişnuia să-şi depăşească foarte des limitele contului bancar aferent cărţii de credit. Şi cum, mai mereu"uita" să-şi pună în ordine finanţele, a ajuns la un moment dat să deconteze din fonduri publice săptămânala sau bisăptămânala escapadă amoroasă (în funcţie de ce chef avea), atât de "necesară" după îndelungile şi plictisitoarele şedinţe de guvern. Tot din acest eseu, aflăm cum se face că familia regală britanică e printre cele mai bogate din lume, şi anume ea "doar" primeşte subvenţii de la stat, încasează dividende de la multe companii şi din vânzarea biletelor de la multele palate regale ce sunt obiective turistice, dar ce să vezi "minune" nu plătea impozit de nici un fel, pe nici o proprietate sau venit. Situaţia s-a remediat cumva, parţial, pentru că din 1992 regina Elisabeta a II-a plăteşte impozit pe venitul ei personal, dar copiii (cei 4 prinţi) sunt scutiţi şi primesc şi subvenţii de la stat. Pentru proprietăţi nu plăteşte însă nimic pentru că nu sunt ale ei, ci ale Coroanei (deci ale statului) şi nici pentru bijuteriile, monedele valoroase şi alte obiecte de artă ce fac parte din averea familiei regale.

În al nouălea eseu (Britannia are un număr nou la sutien), aflăm cum acelaşi ministru de finanţe din eseul anterior (Norman Lamont) hotărăşte, cumva peste capul Comisiei Consultative a Autorităţii Regale, dar respectând totuşi Autoritatea Regală pentru Timbre Poştale care va fi noua imagine reprezentată pe bancnotele, monedele şi timbrele britanice din acel an (1993). Deşi, la început, existau două variante de imagini ce să reprezinte Britannia pe timbre şi bani (una heraldică şi alta cu păsări), ministrul de finanţe hotărăşte simplu să fie cea heraldică, pentru că nefiind nici ecologist şi nici vânător nu-i plac deloc păsările şi deci a zis simplu "păsările out".

În al zecelea eseu (Milionarii deficitari), autorul ne prezintă cum celebra companie de asigurări Lloyd's of London, a atras zeci de mii de englezi, americani, canadieni, să investească banii în companie (ca urmare a unei politici de "deschidere" spre publicul larg iniţiată în anii '70 - '80 ai secolului trecut), ca apoi, ce să vezi "ghinion" în anii '90 compania începe să aibă pierderi catastrofale (numai în 1991 Lloyd's of London suferă pierderi de 2,5 miliarde de lire sterline). Bineînţeles aceste pierderi au fost recuperate din banii investiţi de "fraierii" mai noi, dar mulţi, cărora li se făcuse "favoarea" de a investi în "cea mai sigură companie din lume". Acţionarii mai vechi, aristocraţi sau nu (aici intră şi familia regală britanică şi cea olandeză), dar, desigur mult mai bogaţi, n-au plătit nimic şi n-au pierdut un "penny" din banii investiţi pentru că ei semnaseră un alt fel de contract cu Lloyd's, faţă de "noii veniţi" ce aveau contracte "cu răspundere nelimitată" în caz de pagube suferite de bunurile şi proprietăţile asigurate de compania londoneză. În general, aceşti "noi veniţi" făceau parte din clasa de mijloc britanică şi fuseseră atraşi să devină acţionari la Lloyd's prin succesive campanii agresive, prin care erau momiţi să-şi investească economiile (uneori de-o viaţă) în ceva "mai sigur ca băncile sau bursa londoneză". Agenţii de asigurări care atrăgeau astfel "noi muşterii", primeau comisioane grase pentru fiecare client nou adus în companie, comisioane ce au depăşit ca valoare dividendele primite de noii acţionari ai companiei. La început vreo 4-5 ani primeau dividende, apoi era "sfătuiţi" de agenţii companiei să reinvestească dividendele în companie, ca mai apoi din 1989 - 1990 să-şi piardă toţi banii investiţi, plus că unii din ei trebuiau să mai aducă "bani de acasă" să suporte pierderile companiei. Doar în "fatidicul" an 1991, au fost ruinaţi complet 9.000 de acţionari ai Lloyd's.

Restul eseurilor din carte le voi descrie săptămâna viitoare.

Bibliotecar, Florin Miheş.