Scrisori de la Londra (III)

În cel de-al unsprezecelea eseu (Doamna Thatcher îşi aminteşte), Julian Barnes (foto dreapta) prezintă cu umor, sarcasm şi cât se poate de critic cartea de memorii a fostului prim-ministru britanic (Margaret Thatcher a fost prim-ministru în perioada 1979 - 1990). Această carte de memorii nu ilustrează viaţa şi nici măcar toată cariera politică a fostei "Doamne de fier", ci doar anii cât a fost "locatara căsuţei" din Downing Street 10 (sediul prim-ministrului britanic de mai bine de 200 de ani). În cartea Margaret Thatcher: anii din Downing street, "Doamna de fier" relatează într-un mod total "subiectiv", ce i se par ei a fi marile realizări ale îndelungii sale şederi în funcţia de prim-ministru a "perfidului" Albion. Dar, după cum spune J.P. Barnes, aceasta nu e o "carte" în sensul normal al cuvântului, pentru că arareori politicienii spun ce gândesc, iar ce vor să spună cu adevărat se enunţă cu ajutorul altor oameni. Totuşi, e o carte autentică tocmai prin "pompozitatea ei publică, prin discursurile şi documentele ei regurgitate, prin prescurtările ei umflate". "Doamna de fier" se percepe pe sine, în cartea ei de memorii, ca fiind cel mai "respectat" şi "fetişizat" dintre premierii moderni ai Marii Britanii. În realitate, ea a fost detestată personal şi politic de britanici, căci personalitatea ei, percepută de opinia publică - "dominantă, meschină, intrigantă, indiferentă" - i-a inspirat şi "infectat" politica. Ea îi dispreţuia deopotrivă pe laburişti, conservatorii moderaţi, liberal-democraţi şi chiar şi pe conservatorii cu funcţii importante în partid. În sfârşit, cartea "Doamnei de fier" e autentică şi prin colosala vanitate pe care o emană. În cei aproape 12 ani de guvernare, alura doamnei Thatcher a trecut de la cea prim-ministerială, trecând prin cea prezidenţială şi ajungând la una regală, evoluţie ce transpare atât în exprimarea, cât şi-n vestimentaţia "Doamnei de fier".

În cel de-al doisprezecelea eseu (Campionatul Mondial de Şah: CDF), autorul ne relatează cum, în anul 1993, şahistul englez Nigel Short, a jucat pentru titlul mondial al "Professional Chess Asociation", cu şahistul rus Gary Kasparov. Această "asociaţie" fusese inventată special pentru cei doi şahişti, ce refuzaseră să joace pentru titlul mondial la şah al F.I.D.E. (Federation Internationale des Echecs = Federaţia Internaţională de Şah), şi de aceea fuseseră descalificaţi din ea. La sfatul unor "binevoitori" şi "prieteni" plus ceva sponsori, cei doi şahişti au înfiinţat această asociaţie "profesionistă" de şah pentru a-şi disputa titlul mondial, şi a mai câştiga nişte bani în plus pe care nu i-ar fi primit de la F.I.D.E.. În începutul eseului sunt descrişi cei doi şahişti, pentru ca în continuare să fie relatat, destul de detaliat, cum s-a desfăşurat practic acest meci de şah, ce a fost şi televizat de B.B.C.. Nigel Short era în acea perioadă a secolului trecut "un băieţandru de 28 de ani, în costum verde-închis, cu ochelari de savant şi păr tuns scurt", ce lăsa "impresia unui adolescent nesigur şi neliniştit şi vorbea strangulând puţin vocalele, ca unul care a făcut logoterapie". De asemenea, Short lăsa impresia unei persoane contemplative, chibzuite şi precise când vorbea despre şah şi a unui tânăr "în plină pubertate când aborda orice alt subiect". Comportamentul lui Short amintea de o remarcă făcută mai demult, de campionul mondial Emanuel Lasker: "În viaţa de zi cu zi suntem cu toţii nişte neghiobi". În schimb, şahistul rus Gary Kasparov avea la data desfăşurării meciului 30 de ani, vorbea engleza mai bine ca englezul Short, vorbea singur în conferinţele de presă cu o dezinvoltură prezidenţială, răspundea amabil la orice fel de întrebări şi era familiarizat şi cu geopolitica. Kasparov lăsa impresia unui om extrem de inteligent, cultivat şi cosmopolit. Bineînţeles, înaintea şi chiar în timpul acestui meci de titlu mondial, presa britanică l-a "pictat" pe Kasparov în culori cât mai sumbre, făcându-l printre altele "kaghebist sovietic" şi "maimuţă păroasă". Însă aceste acuzaţii, nu l-au ajutat în nici un fel, pe englez să câştige titlul mondial la şah. Desigur, vă veţi întreba ce e cu acea prescurtare din titlul eseului? Ei bine, se pare că şahiştii între ei vorbesc, să zicem "neacademic", uneori. Şi anume Barnes ne spune că, la un moment dat, Short a folosit acronimul CDF la un turneu de şah din Barcelona, când conversa cu un mare maestru american (Yasser Seirawan). Un ziarist englez, mai curios din fire, crezând că e vorba de vreo strategie şahistă celebră, i-a întrebat pe cei doi ce înseamnă CDF. Cei doi maeştri, i-au răspuns într-un glas: "Cursă. Dominare. Fu..." (ultimul cuvânt e puţin cam vulgar şi nu l-am scris complet, lipsind din el trei litere).

În cel de-al treisprezecelea eseu (Fatwa), scriitorul ne povesteşte, cum, la cinci ani (1994) după condamnarea la moarte (1989) de către ayatollahul iranian Khomeini a scriitorului britanic (de origine indiană) Salman Rushdie, guvernul britanic "nu ştie încă" cum să "rezolve" această "problemă". Salman Rushdie a fost condamnat la moarte printr-un decret religios (Fatwa) emis de ayatollahul Khomeini din Iran, pentru că prin cartea sa Versetele satanice (1988) ar fi blasfemiat, jignit şi atacat religia islamică şi pe musulmani. Ayatollahul Khomeini spunea în Fatwa (din 22.II.1989) că Versetele satanice urmăresc "în mod deliberat să desfiinţeze religia în general, islamul şi clerul său în special". Cartea "face parte din strategia Căpcăunilor Lumii de a anihila islamul şi pe musulmani". Bineînţeles, "căpcăunii" sunt puterile occidentale, ce n-au "cică" altceva mai bun de făcut decât să-i "prigonească" pe musulmani şi eventual, să desfiinţeze şi religia islamică. Pentru fundamentaliştii islamici, Versetele satanice nu reprezintă doar o blasfemie izolată, ci una din categoriile de gândire pe care ei caută cu orice preţ să le elimine. De aceea, de la început, iranienii au pus un preţ de un milion de dolari pe capul lui Rushdie, milion ce l-ar fi încasat orice "dreptcredincios" ce ar fi reuşit să-l asasineze. Acest lucru, însă, nu l-au reuşit nici până azi fundamentaliştii islamici, pentru că, din 1989 încoace Rushdie este protejat permanent de serviciile secrete britanice. La începutul, "afacerii", atitudinea oficială britanică a constat aproape întru totul în reacţii de o pasivitate conciliantă. Această atitudine s-a schimbat doar de prin 1993, când la Casa Albă ajunsese preşedinte Bill Clinton şi prim-ministru în Anglia era deja John Major. Astfel, cu ocazia unui discurs în faţa Comisiei pentru drepturile omului a Naţiunilor Unite, Douglas Hogg, secretar de stat la Foreign Office, a calificat fatwa drept "un edict infam şi scandalos", iar Douglas Hurd (şeful Foreign Office), a declarat în Consiliul Europei de la Strasbourg că rămânea "extrem de îngrijorat de faptul că autorităţile iraniene nu au dat curs apelurilor de a repudia incitarea la asasinat". De asemenea, şi Tony Blair a declarat încă din 1994 că îl susţine pe Rushdie "sută la sută", deşi în trecut unii membri ai Partidului Laburist avuseseră probleme cu acest caz. Blair declarase acest fapt însuşi autorului cărţii înainte de a ajunge prim-ministru în 1997: "Ce vreau să vă spun este că nu se poate accepta condamnarea la moarte a cuiva care a scris o carte care nu place altora. De multe secole nu s-a mai întâmplat aşa ceva în ţara asta".

În al paisprezecelea eseu (Broscoiule! Broscoiule! Broscoiule!), autorul ne povesteşte cu un umor, poate, şi mai vizibil decât în restul eseurilor din carte, un episod din istoria complicatelor relaţii franco-britanice, episod survenit în primăvara anului 1994. Şi anume, vineri, 6 mai 1994, după un secol de "visuri, proiecte fantastice, debuturi ratate, accese de entuziasm şi puseuri de paranoia", a fost deschis oficial Tunelul de sub Canalul Mânecii, creând pentru prima oară din perioada glaciară o legătură fixă şi uscată între Marea Britanie şi Franţa. Dar, imediat după deschidere (panglicile "tradiţionale" fuseseră tăiate de Francois Mitterrand şi Elisabeta II), tunelul a fost închis din nou pentru ceva reparaţii şi teste de securitate, fiind operaţional pentru traficul de călători şi marfă doar din 14 noiembrie 1994. Dacă francezii au sărbătorit (cu subvenţii de la stat) cu fast deschiderea tunelului (festivităţi ce au durat nouă zile - concerte ale unor "trupe" pop, serate dansante, un concert al Filarmonicii din Lille), englezii n-au organizat nimic, fiind mai sobri şi neavând bani de "aruncat pe fereastră". De asemenea, unii englezi (20% după unele sondaje), încurajaţi şi de unele tabloide britanice, considerau, dimpotrivă, că deschiderea tunelului e o tragedie pentru Anglia, pentru că, astfel, prin tunel "ţărişoara" lor va fi invadată de câinii, vulpile şi veveriţele turbate din Europa ce abia aşteaptă să-şi înfigă colţii în "delicatele" picioare ale urmaşilor lui Shakespeare. Pentru liniştirea acestor temeri, mass-media engleză a mediatizat sistemele de protecţie (garduri de sârmă şi covoare încărcate electric) ce apără intrarea în tunel. Chiar cu câţiva ani înainte, în 1986, englezii îşi manifestaseră zgomotos şi contondent opoziţia faţă de construirea acestui tunel. Şi anume, când Francois Mitterrand a sosit la Canterbury, pentru a semna împreună cu doamna Thatcher, acordul privind construirea tunelului, Rolls Royce-ul în care se afla a fost "pupat" de un ou şi mulţimea prezentă scanda: "Broscoiule! Broscoiule! Broscoiule! Afară! Afară! Afară!". Ca reacţie la acest fapt, când "Doamna de fier" a mers la Paris într-o vizită oficială, a "reuşit" să fie primul premier britanic din epoca modernă hulit copios pe străzile pariziene. Atitudinii şovine, xenofobe şi atavic-naţionaliste a englezilor faţă de "broscari", francezii i-au răspuns pe un ton glumeţ, elegant, ironic şi spiritual. Tot în 1994, un profesor francez, ce s-a semnat cu pseudonimul Chanteclair, a publicat o gramatică satirică a limbii engleze intitulată Pour en finir avec l'Anglais. În această carte, autorul francez dă o replică dură, ironică, caustică "încrezuţilor" englezi: "Sunt puritani, într-adevăr, sunt pederaşti, fără îndoială, dar să nu uităm că sunt şi beţivi. Prin urmare, explicaţia trebuie să fie că băutura îi ajută să-şi învingă puritanismul în chestiunile sexuale; dar în acelaşi timp, îmbibaţi cu băutură cum sunt, ei nu mai ştiu să-şi aleagă ţinta corectă, ceea ce se soldează cu fecundări născute din greşeală şi cu propăşirea târâş-grăpiş a naţiunii. Q.E.D.".

În ultimul eseu din carte (Stâng-drept, stâng-drept: Tony Blair intră în scenă), Julian Barnes ne arată cum, brusc, fără să vrea poate nici el, Tony Blair ajunge liderul Partidului Laburist din Marea Britanie, după moartea fostului lider John Smith (un avocat scoţian ce a murit în mai 1994 de infarct la vârsta de 55 de ani). Tony Blair ajunge lider al Partidului Laburist la doar 41 de ani (în 1994), datorită popularităţii de care se bucura în sud-estul Angliei ce e considerat un "fief" electoral al laburiştilor englezi, pentru că acest sud-est englez e dominat de alegătorii ce provin din rândul clasei mijlocii şi al muncitorilor (aici e situată cam 70% din industria britanică). În acelaşi timp, el avea şi o charismă ce l-a ajutat, ca doar în trei ani, să-i facă pe britanici să voteze majoritar cu laburiştii, ce vor câştiga astfel alegerile parlamentare din 2 mai 1997.

Julian Barnes a reuşit prin aceste eseuri, să facă o frescă lucidă a societăţii, politicii şi istoriei britanice în prima jumătate a ultimului deceniu din secolul trecut. Dar, această frescă nu e una plicticoasă, ternă, fadă (cum e considerată în general istoria de neofiţi), ci dimpotrivă e scrisă cu un limbaj plin de umor sănătos, dar nu vulgar, ironic, dar nu jignitor, caustic, dar nu primitiv. De aceea, zic eu, poate ar fi fost interesant ca eseurile ce descriu Marea Britanie să nu se fi oprit la anul 1994, ci să continue ilustrarea evenimentelor şi personajelor din Albion până în zilele noastre. Dacă prin această "mică" descriere a cărţii Scrisori de la Londra, am reuşit să stârnesc interesul oricui s-o citească, înseamnă că discursul meu cvasiexhaustiv şi-a atins scopul.

Bibliotecar, Florin Miheş.