Eugenia Crainic depre lansarea cartii ei la Oradea>
Cum vă spuneam, am fost la Oradea, să le ofer și vecinilor bihoreni cartea mea. Mă știți, nu-s fericită atunci când nu împărtășesc. La ziar, în urmă cu ani, acesta era orgoliul maxim al fiecărui ziarist: să-și vadă numele în ziar. Azi, nu mai știu cum e, cu online-ul ăsta… Orgoliul scriitorului însă, zic că e altul: să-și vadă cartea citită. Eu, una, cel puțin, nu cred în literatura de sertar, în declarațiile gen „oh, aaah, vedeți voi, eu, ca scriitor, scriu pentru mine, pentru sufletul meu, pentru că nu pot dormi noaptea dacă nu scriu și nu scot din mine ce are de ieșit, pentru că, vedeți, carevasăzică bla bla bla, eu nu vreau să vând această carte, ea poate să stea liniștită la mine sub piciorul de la masă, că vedeți dîvîsî, a reușit să iasă din mine și m-am eliberat, că dacă nu scriu rămân încărcat/ă și vai, cum să vă spun…” În tot acest timp, în mintea scriitorului se învârtoșesc de fapt alte idei: „Pfoai, nici nu știu oamenii ăștia ce pierd dacă nu-mi cumpără cartea! E mișto, băi! Doar am scris-o ca să fie citită! Ca să umble prin lume și să mă caute lumea, să ajung și eu, ca Paolo Coelho, să stau pe malul mării, cu laptopul în față, să scot capodopere și să fac lumea fericită!”
Well, my beloved, eu vă spun clar: am scris o carte special amenajată pentru citit. N-am vorbit până acum cu om care s-o fi început și să n-o fi terminat, fie în aceeași zi, fie a doua zi, după caz. Lucru care-mi face pieptul cât un dos de lingură de scos. Dar să revin, că am luat-o puțin pe așchietură! Prin urmare, iată lansarea de la Oradea, punctual:
• Am ajuns la bihoreni grație doctorului Valentin Pantea, prieten cu mine pe fb, care, aflând că am scris o carte și râzând adesea la postările mele, m-a prezentat, cum altfel, nevestei domniei sale, Delia Pantea. (Așa fac toți bărbații cumsecade, da?) Aceasta, angajată a Bibliotecii „Gheorghe Șincai”, din Oradea, m-a invitat pe dată să le prezint și orădenilor „Studenta criminală”, să aibă și ei șansa s-o citească și să mă cunoască. Și mi-a oferit Sala Amfiteatru, din cadrul Bibliotecii județene, unde m-am prezentat fără întârziere.
• Dom’le, știți la câți ani lumină se află Biblioteca județeană din Oradea de muuulte alte Biblioteci județene din țara asta? La… „mii de ani”, vorba poetului. Trei etaje, sticlă cât cuprinde, lumină, lumină, lumină, lift, un hol imens cu un pupitru gen potcoavă în mijloc, unde două angajate amabile îți spun din start, din niște computere, unde să cauți un titlu, o lansare, un cenaclu, orice, fiindcă, deși pare incredibil, în acest spațiu ultramodern au loc și câte trei, patru evenimente în paralel; biblioteca îl mai are și pe tânărul Alin, care îți duce cărțile până la sală și te scutește de eforturi suplimentare, îți explică tot ce vrei să afli, ce mai!, te simți ombelico del mondo. M-a ros invidia, recunosc. Cumva, biblioteca aceea este condusă incredibil de bine, e o foșgăială acolo nemaiîntâlnită, oamenii vin, pleacă, au cărți în mâini, se întâmplă lucruri. Totul este viu, știți voi, cum vedeți pe peluzele americanilor, în filme, așa era interiorul acestei instituții de adevărată cultură.
• Și am cunoscut-o și pe Doamna de Fier a instituției: pe directoarea Ligia Mirișan. O doamnă blondă, caldă, vorbăreață și care era la serviciu la ora 18.00. Până mult mai târziu. Zâmbitoare și fericită că biblioteca trăiește. Mai mult, a venit și ne-a salutat în plen, pe mine și pe toți cei veniți să mă cunoască, invitându-i și în continuare la tot ce organizează ei acolo, în acel spațiu modern și îngrijit. Ce să spun, mi-nu-nat!
• La lansare au venit oameni de o calitate excepțională. Pe câțiva îi știam din spațiul virtual, pe alții, mai puțini, din real, am avut inclusiv surpriza să-mi reîntâlnesc două foste colege de liceu, constatând cu uimire că, deși avem toate doar 18 ani, nu știu cum se face, dar au trecut vreo… 27 de când nu ne-am văzut și ultimele noastre cuvinte fură Gaudeamus Igitur… Vai nouă! Oricum, să știți că n-avem nici un rid și nici un kil în plus. Dacă am fi păstrat uniformele, v-am fi demonstrat. Așa însă, nu-s uniforme, nu-i nici demonstrație.
• La lansare a venit, împreună cu soția, și un domn al cărui nume, peste 100 de ani, va deveni nume de stradă importantă în Oradea. Florin Lăzău este ceea ce se cheamă portretist criminalist, dar nu unul oarecare, ci de talie mondială, reușind să-i impresioneze și pe băieții de la Federal Bureau of Investigation (FBI). Vă dați seama, este ofițer la IPJ Oradea și a venit să mă cunoască pe mine, o biată portretistă de... personaje, care știu să desenez maxim o bicicletă disproporționată și o casă cum n-are nimeni, cu două geamuri cu zăbrele la stradă și o ușă cu clanță în „L”. Bașca, un horn strâmb. M-a onorat. Vă dau și un link, să vedeți ce zic!
http://www.bihon.ro/fbi-impresionat-de-politistul-f…/1657373
http://www.bihon.ro/fbi-impresionat-de-politistul-f…/1657373
• Le mulțumesc tuturor. N-am cuvinte. Celor prezenți în sală, că citesc, că MĂ citesc. Celor care au vorbit despre cartea mea, că au făcut-o sincer și dezinteresat: profesorului univ. dr. Dan H. Popescu, scriitorului Mircea Pricăjan, scriitorului Ioan Matiutț, editorului de la „Celestium”, Ioana Dumitrachescu, Deliei Pantea.
P.S. Știu cum este în sânul lui Avram: fix ca-n Oradea.
P.P.S. Busu Cami, ești un om de milioane. Vei avea noroc în viață, pentru că scrii cald și iubești oamenii. Și ei pe tine, iată! Mulțumesc pentru articolul minunat!
P.P.S. Busu Cami, ești un om de milioane. Vei avea noroc în viață, pentru că scrii cald și iubești oamenii. Și ei pe tine, iată! Mulțumesc pentru articolul minunat!
