În marea trecere.....LUCIAN BLAGA 1895-1961

                      
 

                   

Sunt tânăr încă - şi voi rămâne până la urmă tânăr, fiindcă am un viitor, fiindcă adevăratul meu viitor vine după mine.
                                                                              Lucian Blaga în Aforisme (2008)

                 Cuvintele de mai sus pot suna profetic azi, la 50 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui filosof, poet şi dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar şi diplomat român, Lucian Blaga, una dintre cele mai importante figuri ale culturii romanesti.

                 Născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume „sunetele lacrimei”, copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani.

         Fiu de preot, Lucian Blaga este al nouălea copil al familiei, îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, continuate la Liceul „Andrei Şaguna”, din Braşov şi studiile universitare la Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară.

               În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia Pe ţărm, urmată de cea intitulată Noapte şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi în Glasul Bucovinei, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943).

             O lungă perioadă (1926-1939) va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipotenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

              În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de Filozofia Culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de Istorie Literară şi Folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă să lucreze (opera sa postumă echivalând-o cantitativ pe cea antumă). Abia în 1962 opera sa reintră în circuitul public.

               Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943). Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, individ/ cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre „tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei.

               Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965).
             Opera filozofică este organizată în patru trilogii ( a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.

               În anul 1956 Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte şi de criticul Basil Munteanu pentru a primi premiul Nobel pentru literatură, dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade . Autoritățile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediția din 1962.

               Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, dar va dăinui veşnic prin operele sale.

                                                                                                  
                                                                                      bibliotecar  Viorica Moisi