Cititorii recomanda cititorilor

Cartea pe care doresc sǎ v-o prezint în cele ce urmează se intituleazǎ Matei Iliescu şi este romanul de debut propriu-zis al lui Radu Petrescu (1927-1982), prozator şi eseist roman, membru reprezentativ al grupǎrii literare ,,Şcoala de la Târgovişte” (precursoarea postmodernismului românesc), alǎturi de Mircea Horia Simionescu şi Costache Olǎreanu. Romanul, considerat poate opera literarǎ româneascǎ având cele mai ample documente ale producerii sale ( Ocheanul întors (1977), Pǎrul Berenicei (1981), A treia dimensiune (1984), Catalogul mişcǎrii mele zilnice (1999) – jurnale de creaţie ) a fost elaborat în douǎzeci de ani, dupǎ mǎrturisirile autorului, redactat între 1950-1964 şi publicat abia în 1970 (din cauza regimului comunist).

Citit şi comentat pânǎ acum drept o replicǎ la Madame Bovary şi Educaţia sentimentalǎ ale lui Flaubert sau chiar la Enigma Otiliei de G. Cǎlinescu, Matei Iliescu, aşa cum sugereazǎ şi titlul, spune povestea unui adolescent de paisprezece ani, timid şi inadaptat la viaţa din obscurul orǎşel de provincie N., în care familia lui se mutǎ din capitalǎ, în urma moştenirii unei proprietǎţi. Acesta este de fapt şi evenimentul declanşator al acţiunii, romanul fiind de altfel unul al formǎrii, la diferite niveluri, cǎci de-alungul naraţiunii e urmǎritǎ evoluţia lui Matei prin selectarea unor scene şi întâmplǎri semnificative din copilǎrie, adolescenţǎ şi debutul tinereţii. Cartea oferǎ o viziune pe de o parte despre trǎirile interioare şi sentimentele adolescentului , „bǎiat bun”, dar cam „sǎlbatic”, aşa cum îl percep ceilalţi potrivit relatǎrilor tatǎlui sǎu si pe de altǎ parte despre modul în care viaţa şi în special iubirea modeleazǎ viitorul unui tânǎr.


Astfel, dacǎ în debutul romanului este accentuatǎ relaţia tatǎ-fiu, care creeazǎ emulaţie şi dǎ sensul major al formǎrii, mergând pânǎ la o readucere în prim-plan a complexului oedipian atunci când avocatul Jean Albu uzurpǎ oarecum locul pǎrintelui decedat, pe parcursul naraţiunii ,,formatorul”, iniţiatorul tânǎrului provincial fǎrǎ voie se schimbǎ, acesta fiind acum nimeni alta decât Dora, soţia mult mai tânǎrǎ şi frumoasǎ a celui mai sus numit. Sensibilǎ, independentǎ în atitudini (fuge de acasǎ dupǎ cǎsǎtorie şi e mereu distantǎ în relaţia cu soţul impus), cultivatǎ (citeşte, cântǎ la pian), Dora, „geamǎna” lui, cum o numeşte chiar Matei, fiindcǎ spune el undeva „Soarta ei seamǎnǎ cu a mea.”, acceptǎ dragostea lui Matei ca pe o evadare. În acest fel, protagoniştii romanului, cât şi cititorul, alǎturi de ei parcurg toate etapele amorului : întâlnirea, îndrǎgostirea, contopirea, euforia, iar apoi declinul, plecarea fiecǎruia în Bucureşti şi încercǎrile lor de a relua legǎtura, eşecul şi despǎrţirea. De fapt, întreaga tramǎ a cǎrţii se desfǎşoarǎ între sfatul tatǎlui din debutul naraţiunii : „― Nimeni nu poate învǎţa decât din propria lui experienţǎ, dar e bine sǎ ştii cǎ singurul lucru pe care-l ai de fǎcut este sǎ-ţi vezi de treburile tale în tǎcere, sǎ primeşti ajutorul care ţi se oferǎ, nu importǎ de cine, sǎ ajuţi, dacǎ poţi, pe cine te solicitǎ şi sǎ laşi sǎ vorbeascǎ despre tine doar faptele tale. Restul e zǎdǎrnicie.”(p. 20) si constatarea lui Matei din finalul poveştii : „ Îmi va trece însǎ, voi reveni la suprafaţǎ, cǎci noroiul nu este vocaţia mea (...) Lumea este plinǎ de frumuseţe...”(p. 450).


Aşadar tema iubirii fuzioneazǎ în interiorul romanului în aceea a îngemǎnǎrii şi în final în cea a înstrǎinǎrii, dar momentele unice trǎite alǎturi de persoana iubitǎ sunt pǎstrate mereu în sufletele eroilor, pentru cǎ, în definitiv dimensiunea metafizicǎ a romanului este cea care pregneazǎ : dragostea este de esenţǎ divinǎ şi, în sens platonician „Dragostea nu se terminǎ niciodatǎ pentru cǎ ea produce în individ transformǎri în şir infinit.”– Radu Petrescu ( Pǎrul Berenicei)


În ceea ce priveşte stilul scriiturii lui Radu Petrescu, deşi apropiat de noul roman francez (mai mult teoretic decât practic : îl înţelege, îi adoptǎ tehnicile, dar nu şi viziunea), prozatorul român va miza pe dimensiunea metafizicǎ, pe reumanizarea personajului, operele sale fiind defapt o sintezǎ de flaubertianism (v. Educatia sentimentalǎ, Madame Bovary), proustianism (ciclul romanesc În cautarea timpului pierdut) şi joycianism (v. Ulise de James Joyce).


Deşi abundǎ în descrieri şi tocmai de aceea este de o dimensiune considerabilǎ (451 pagini, ediţie definitivǎ, îngrijitǎ de Adela Petrescu, Prefaţǎ de Ion Bogdan Lefter, Piteşti, Paralela 45, 2007), lectura romanului Matei Iliescu se dovedeşte a fi una foarte plǎcutǎ, chiar curgǎtoare şi de un mare rafinament literar, cartea adresându-se unei largi categorii de cititori, de la adolescenţi, la oameni maturi sau la nostalgicii vârstei a treia care vor/pot sǎ-si retrǎiascǎ astfel câteva clipe din tinereţe. Tocmai de aceea vǎ invit sǎ nu rataţi nicidecum „o plimbare” printre paginile acestei poveşti cu iz de jurnal (a se vedea de ce...).


Carmen Nistor