Cum putem convieţui cu durerea-Grup de suport pentru cuplurile şi familiile infertile

 Şi de această dată moderatorul acestei activităţi, a fost d-na Doina RUSNEAC, iar invitatul special psihoterapeutul de cuplu, copii, familie dl. psiholog drd. Alin CREŢU.

         O temă foarte importantă, şi anume cum putem convieţui cu durerea, a fost în centrul discuţiilor de această dată, la solicitarea participanţilor.

         Tehnicile abordate au fost de această dată cele psihodramatice, în care invitatul este specializat, şi care pe scurt, le-a explicat celor prezenţi.

J. L. Moreno este unul dintre întemeietorii psihoterapiei de grup şi întemeietorul psihodramei. În concepţia lui despre om şi viaţă individul, grupurile şi societăţile sunt considerate entităţi cu potenţial de schimbare. Punctul de pornire al concepţiei moreniene este ideea că în fiecare om există un potenţial creativ, care însă stă la dispoziţie doar limitat. Psihodrama favorizează descoperirea şi activarea acestuia.

            Cu posibilităţile ei creative, bazate pe joc, psihodrama crează condiţiile evocării unor situaţii de viaţă cu scopul deschiderii de noi perspective în autocunoaştere şi dezvoltare. Cu ajutorul metodelor sale specifice pot fi experienţiate şi făcute transformabile cele mai diferite situaţii de viaţă, de asemenea procesele sociale în grupuri, organizaţii şi societate. Prin procedura  sociometrică se fac vizibile structurile sociale şi relaţionale dintr-un grup, devenind astfel accesibile dimensiunii sociale.

Punerea pe scenă a stărilor interioare face posibilă descoperirea şi prelucrarea conflictelor şi traumelor psihice. Retrăirea acestor experienţe uitate, prelucrarea lor prin acţiune psihodramatică conduce clientul în procesul de însănătoşire.

Fiind o metoda orientată spre acţiune, beneficiul terapeutic este bine interiorizat, uşor transportabil în cotidian, cu efec de lungă durată.

Grup de suport pentru cuplurile şi familiile infertile

13.11.2011

17:00 – 19:00

Activitatea 4

         După „spargerea gheţii”, pentru exemplificarea modului de lucru cu elementele psihodramatice, a fost solicitat un voluntar. 

Ceea ce a simţit acesta, fapt completat, împărtăşit şi confirmat de către ceilalţi a fost:

- mă simt judecată;

- nimeni nu se pune în situaţia mea;

- am tras deja linie în legătură cu copiii;

- cum mă voi descurca eu dacă voi avea copii, ţinând cont de faptul că am şi o dizabilitate ?

- nimeni nu mă întreabă despre cum fac lucrurile obişnuite;

- rămân miraţi (ca şi la auzirea veştii despre un dezastru), atunci când le spun că vreau să am copii;

- reacţiile celorlalţi la auzul dorinţei mele sunt necontrolate;

- partenerul nu îşoi asumă responsabilitatea;

- toată lumea cu care discut mă îndrumă spre medic, urgent;

- medicii de la urgenţe, nu înţeleg tipul meu de durere, recomandându-mi alte tipuri de medicamente, inclusiv în doze mai mari decât este permis;

- mergând cu o fărâmă de speranţă spre medic, pentru aflarea verdictului, am ajuns atât de repede, că am rămas şi eu mirată;

- după aflarea acestuia, am venit atât de încet şi am fost atât de distrasă, spre casă încât era să am accident;

În continuare, li s-a cerut participanţilor să se gândească, apoi să descrie, persoanele cu dizabilităţi pe care le au în anturaj. Au ajuns la concluzia că ei au o sensibilitate aparte pentru persoanele afectate şi că nu le judecă, respectiv că le înţeleg atunci când acestea se exprimă, comparativ cu oamenii obişnuiţi, care nu fac asta, deoarece consideră că lucrurile aşa trebuie să fie.

S-a mai abordat şi faptul că suntem cei de azi, aici şi acum, datortă background-ului pe care îl avem fiecare dintre noi.

Participanţii au oferit informaţii despre endometrioză, despre modul în care aceasta îi afectează, despre durerea torturantă suferită, despre alegerea aproape imposibilă între a urma tratamentul sau a avea copii (întreruperea tratamentului lasă durerea insuportabilă să se manifeste).

A fost dicutată şi problema medicamentelor, puritatea pe care ar fi necesar să o aibă, modul în care acestea sunt administrate, efectele inclusiv secundare pe care le au, faptul că tratamentul ar necesita personalizare, modul în care se pot procura şi frica de potenţialele evenimente aleatoare care ar putea întrerupe lanţul procurării. De la tratamentul lunar, se ajunge la cel zilnic, adică într-un an sunt necesare 365 de pastile.

Consensul a fost şi în privinţa modului în care oamenii cu probleme similare se manifestă, afirmând că vor veni la grupul de suport anul viitor, că mai au nevoie de timp ca să se gândească, că nu pot veni fără partener, că nu au timp etc.

Avantajele acestui grup de suport, faţă de altele, sunt date şi de faptul că una dintre participante, pe lângă problema de infertilitate, are şi un handicap locomotor, ceea ce le permite celorlalţi să vadă lucrurile dintr-o perspectivă unică.

Multe familii regretă că au pus pe primul plan profesia, construirea casei etc lăsând pe mai târziu copiii. Sintagma – atunci nu era momentul nostru – este dureroasă acum, în prezent, când, întorcându-se acasă, o găsesc rece, atât la propriu cât şi la figurat.

Important pentru membrii grupului este că au susţinerea şi iubirea partenerului.

Schimbarea în viaţa noastră o vrem repede, de la o oră la alta, dar este necesar să înţelegem că nu aşa merg lucrurile, că nu se poate... Ea, se produce în paşi mici.

În urma activităţii de astăzi, la nivel mental s-au produs restructurări cognitive, ceea ce le-a oferit senzaţia de uşurare, de care aveau atâta nevoie. Sigur că încă mai este mult de mers pe acest drum; important pentru toţi – membrii grupului şi psihoterapeut – este hotărârea de a continua, spre beneficiul tuturor.


Psiholog drd. Alin Cretu