Şi de această dată moderatorul acestei activităţi, a fost d-na Doina RUSNEAC, iar invitatul special psihoterapeutul de cuplu, copii, familie dl. psiholog drd. Alin CREŢU.
O temă foarte importantă, şi anume cum
putem convieţui cu durerea, a fost în centrul discuţiilor de
această dată, la solicitarea participanţilor.
Tehnicile abordate au fost de această
dată cele psihodramatice, în care invitatul este specializat, şi care pe scurt,
le-a explicat celor prezenţi.
J. L. Moreno este unul dintre întemeietorii
psihoterapiei de grup şi întemeietorul psihodramei. În concepţia lui despre om
şi viaţă individul, grupurile şi societăţile sunt considerate entităţi cu
potenţial de schimbare. Punctul de pornire al concepţiei moreniene este ideea
că în fiecare om există un potenţial creativ, care însă stă la dispoziţie doar
limitat. Psihodrama favorizează descoperirea şi activarea acestuia.
Cu posibilităţile ei
creative, bazate pe joc, psihodrama crează condiţiile evocării unor situaţii de
viaţă cu scopul deschiderii de noi perspective în autocunoaştere şi dezvoltare.
Cu ajutorul metodelor sale specifice pot fi experienţiate şi făcute
transformabile cele mai diferite situaţii de viaţă, de asemenea procesele
sociale în grupuri, organizaţii şi societate. Prin procedura sociometrică
se fac vizibile structurile sociale şi relaţionale dintr-un grup, devenind
astfel accesibile dimensiunii sociale.
Punerea pe scenă a stărilor interioare face
posibilă descoperirea şi prelucrarea conflictelor şi traumelor psihice. Retrăirea
acestor experienţe uitate, prelucrarea lor prin acţiune psihodramatică conduce clientul
în procesul de însănătoşire.
Fiind o metoda orientată spre acţiune, beneficiul terapeutic este bine
interiorizat, uşor transportabil în cotidian, cu efec de lungă durată.
Grup
de suport pentru cuplurile şi familiile infertile
13.11.2011
17:00 – 19:00
Activitatea 4
După „spargerea gheţii”, pentru
exemplificarea modului de lucru cu
elementele psihodramatice, a fost solicitat un voluntar.
Ceea ce a simţit acesta, fapt completat, împărtăşit şi
confirmat de către ceilalţi a fost:
- mă simt judecată;
- nimeni nu se pune în situaţia mea;
- am tras deja linie în legătură cu copiii;
- cum mă voi descurca eu dacă voi avea copii, ţinând
cont de faptul că am şi o dizabilitate ?
- nimeni nu mă întreabă despre cum fac lucrurile
obişnuite;
- rămân miraţi (ca şi la auzirea veştii despre un
dezastru), atunci când le spun că vreau să am copii;
- reacţiile celorlalţi la auzul dorinţei mele sunt
necontrolate;
- partenerul nu îşoi asumă responsabilitatea;
- toată lumea cu care discut mă îndrumă spre medic,
urgent;
- medicii de la urgenţe, nu înţeleg tipul meu de
durere, recomandându-mi alte tipuri de medicamente, inclusiv în doze mai mari
decât este permis;
- mergând cu o fărâmă de speranţă spre medic, pentru
aflarea verdictului, am ajuns atât de repede, că am rămas şi eu mirată;
- după aflarea acestuia, am venit atât de încet şi am
fost atât de distrasă, spre casă încât era să am accident;
În continuare, li s-a cerut participanţilor să se
gândească, apoi să descrie, persoanele cu dizabilităţi pe care le au în anturaj.
Au ajuns la concluzia că ei au o sensibilitate aparte pentru persoanele
afectate şi că nu le judecă, respectiv că le înţeleg atunci când acestea se
exprimă, comparativ cu oamenii obişnuiţi, care nu fac asta, deoarece consideră
că lucrurile aşa trebuie să fie.
S-a mai abordat şi faptul că suntem cei de azi, aici
şi acum, datortă background-ului pe care îl avem fiecare dintre noi.
Participanţii au oferit informaţii despre
endometrioză, despre modul în care aceasta îi afectează, despre durerea
torturantă suferită, despre alegerea aproape imposibilă între a urma
tratamentul sau a avea copii (întreruperea tratamentului lasă durerea
insuportabilă să se manifeste).
A fost dicutată şi problema medicamentelor, puritatea
pe care ar fi necesar să o aibă, modul în care acestea sunt administrate,
efectele inclusiv secundare pe care le au, faptul că tratamentul ar necesita
personalizare, modul în care se pot procura şi frica de potenţialele evenimente
aleatoare care ar putea întrerupe lanţul procurării. De la tratamentul lunar,
se ajunge la cel zilnic, adică într-un an sunt necesare 365 de pastile.
Consensul a fost şi în privinţa modului în care
oamenii cu probleme similare se manifestă, afirmând că vor veni la grupul de
suport anul viitor, că mai au nevoie de timp ca să se gândească, că nu pot veni
fără partener, că nu au timp etc.
Avantajele acestui grup de suport, faţă de altele,
sunt date şi de faptul că una dintre participante, pe lângă problema de
infertilitate, are şi un handicap locomotor, ceea ce le permite celorlalţi să vadă lucrurile dintr-o perspectivă
unică.
Multe familii regretă că au pus pe primul plan
profesia, construirea casei etc lăsând pe mai târziu copiii. Sintagma – atunci nu era momentul nostru – este dureroasă acum, în prezent, când,
întorcându-se acasă, o găsesc rece, atât la propriu cât şi la figurat.
Important pentru membrii grupului este că au
susţinerea şi iubirea partenerului.
Schimbarea în viaţa noastră o vrem repede, de la o oră
la alta, dar este necesar să înţelegem că nu aşa merg lucrurile, că nu se
poate... Ea, se produce în paşi mici.
În urma activităţii de astăzi, la nivel mental s-au produs restructurări
cognitive, ceea ce le-a oferit senzaţia de uşurare, de care aveau atâta nevoie.
Sigur că încă mai este mult de mers pe acest drum; important pentru toţi –
membrii grupului şi psihoterapeut – este hotărârea de a continua, spre
beneficiul tuturor.Psiholog drd. Alin Cretu
