“Tolle, lege – Ia şi citeşte”
- rubrica cititorului de carte şi presă veche –
5.
Matei Rădulescu „Supunerea copiilor în familie şi în şcoli prin mijloace preventive sau fără brutalităţi”, Bucureşti, Tipografia Munca, [19--], 36 p., 23 cm.
„Printre lucrările omeneşti care cer ajutorul mai multor persoane, dacă e vre-una care cere înţelegere, unire duhovnicească şi inimoasă, îndrumare statornică şi neîntreruptă, e fără îndoială a educaţiunei sua a bunei creşteri.” (M. Rădulescu)
Pentru omul contemporan, educaţia tinerilor şi a copiiilor, şi-a pierdut din importanţă. Şi totuşi, pentru cei preocupaţi de educaţie, opţiunea pentru o educaţie bună şi adecvată, stârneşte vii dispute în a cauta metode pentru ridicarea nivelul calitativ al educaţiei tinerelor generaţii. Metoda interogativă e prima utilizată, căci orice om, care trăieşte prezentul, nu e indiferent faţă de semenii săi, şi mai ales de copii, adică de viitorul societăţii: Ce se întâmplă în familie, acolo se pun bazele viitorului cetăţean? Cine sunt părinţii şi ce rol au în educaţia copiilor? Cum se exercită această educaţie şi prin ce metode? Când sunt luate măsuri pentru a-l îndrepta sau corecta pe copil?
Un posibil răspuns îl putem afla în cartea scrisă acum mai bine de un secol de către profesorul Matei Rădulescu – institutor şi diplomat în doctrinele educaţiei – al cărui titlu şochează cititorii de azi, însă, nu şi pe cei de acum 100 de ani: „Supunerea copiiilor în familie şi în şcoli prin mijloace preventive sau fără brutalităţi”. În ciuda acestui titlu direct, autorul pledează, chiar de la începutul cărţii, pentru aplicarea întregului ansamblu de reguli practice, în antiteză cu metodele coergitive care, utilizate asupra copiiilor mai „zvăpăiaţi”, după ce se obişnuiesc cu ele, devin la fel de ineficiente ca şi o aspirină luată pentru o lovitură: „Mai înainte de orice, mărturisim că dacă se pomeneşte, fără străruinţă, de 2-3 pedepse uşoare ca mijloace extreme în potriva firilor prea resvrătitoare, ele-însăşi devin nefolositoare pentru cei ce se vor folosi cu iscusinţă de restul cel mare al acestui cod [...]”. În acest ansamblu de reguli ies în evidenţă nu doar metodele folosite, ci scopurile care trebuie urmărite de părinţi şi educatori. Astfel, copilul trebuie învăţat să se supună înţelepciunii superioare a părintelui care, îi poate canaliza voinţa în a învăţa să facă binele şi a respinge răul. Pentru a exemplifica din înţelepciunea acestei cărţi, aşternem câteva rânduri, care credem că îşi vor găsi rostul pentru toţi aceia care conştientizează şi îşi asumă rolul de a educa şi forma, prin gânduri, cuvinte şi fapte, tinerele generaţii:
Supunerea face să se încovoaie voinţa născândă a copilului înaintea părinţilor şi care hotărăşte să se abţină de la fapte care îi sunt oprite, sau să execute pe acelea care îi sunt poruncite.
Dojenile, pedepsele, laudele, răsplătirile sunt adevărate sancţiuni, sigurele la care el poate fi simţitor.
Mintea copilului neputând să cunoască nici regula datoriei şi neavând nici experienţa personală, educatorii i le sugerează cu tonul autorităţii şi sub forma ordinelor.
Voinţa părinţilor înlocuieşte pentru copil experienţa care îi lipseşte.
Nesupunerea copiilor purcede adesea de la necunoştiinţa noastră de legile bunei creşteri.
Cel mai bun chip de a ruina autoritatea unui educator, e de a-l contrazice înaintea copilului pe care-l creşte.
Porunciţi cu seriozitate.
Dreptul de a porunci, pe care îl au părinţii şi profesorii îşi are măsura într-un număr de reguli pe care ni le dictează bunul simţ, simţământul datoriei şi dragostea pentru copii.
Opririle şi poruncile să nu aibă loc de cât când observaţi că copilul începe a contracara obiceiuri rele, sau când puteţi începe a-l face să contracareze de cele bune, împăcând cerinţele vârstei sale cu ale vieţii sociale şi morale care-l aşteaptă în viitor.
Prefaceţi-vă câte odată că nu vedeţi tot ce face copilul.
Trebuie o purtare statornică, dar nu trebuie a prea certa; trebuie adesea să închideţi ochii şi să nu vedeţi tot, şi mai ales să nu necăjiţi până la a împinge spre deznădejde. Sunt copii aşa de aprinşi, care au patimi atât de vii, că odată ce sunt supăraţi, puteţi să-i loviţi/pedepsi, că nu veţi scoate la capăt cu ei; sunt nedestoinici la judecată, şi pedeapsa e nefolositoare. Trebuie a le lăsa timp de a se potoli ei înşişi.
Text şi fotografie: Silviu Sana
Bibliotecar – Colecţii Speciale
