Operaţiunea "Market Garden" (I)

Operațiunea Market Garden (17 – 25 septembrie 1944) a fost o operațiune militară nereuşită a Aliaților din timpul celui de-al doilea război mondial. Obiectivele tactice ale operațiunii au fost cucerirea și apărarea a 9 poduri peste principalele râuri din Olanda ocupată de germani, prin intermediul folosirii la scară largă a trupelor aeropurtate, în cooperare cu o înaintare rapidă a unităților de blindate de-a lungul unei singure şosele. Îndeplinirea obiectivelor operațiunii ar fi asigurat Aliaților posibilitatea traversării în siguranță a râului Rin, ultima barieră naturală majoră care se găsea în calea înaintării în Germania. Înaintarea rapidă fusese planificată să fie declanșată din regiunea frontierei belgiano-olandeze, să traverseze râurile Meuse (Maas), Waal și Nederrijn (Rinul Inferior) și trebuia să învăluiască Linia Siegfried, ceea ce ar fi dus la încercuirea Regiunii Ruhr – cea mai importantă regiune industrială a Germaniei.

Operațiunea a debutat cu un succes – capturarea podului de peste Waal de la Nijmegen pe 20 septembrie – dar s-a dovedit un eșec, ale cărui premise se puteau bănui încă din faza de planificare. Înaintarea Aliaților prin forțarea Rinului la Arnhem a trebuit să fie abandonată. Divizia I aeropurtată britanică nu a reușit să securizeze podul de la Arnhem, și deși a rezistat în apropierea podului mai mult decât se planificase, Corpul al 30-lea britanic nu a reușit să înainteze până la parașutiști și să-i elibereze. Rinul a rămas o barieră în calea înaintării Aliaților până la ofensiva din martie 1945. Datorită înfrângerii britanicilor de la Arnhem, nordul Olandei nu a fost eliberat până în iarnă, iar foametea a făcut zeci de mii de victime, în special în orașele din regiunea Randstad.

Condiţiile premergătoare bătăliei

După înfrângerea severă din Normandia (iunie – august 1944), rămășitele forțelor germane s-au retras prin Țările de Jos, și prin estul Franței spre frontierele Germaniei, până la sfârșitul lunii august. În nord, Corpul de armată al 21-lea britanic condus de mareșalul Bernard Montgomery înainta pe un front care se întindea din Antwerp până la granița de nord a Belgiei. Armata I canadiană își terminase ofensiva pe direcția nord de-a lungul coastei și avea soldații prea obosiți pentru a mai lua parte la operațiuni de luptă majore. La sud de canadieni se afla Grupul de armată al 12-lea american sub comanda generalului Omar Bradley. Americanii primiseră ordin să-și conjuge eforturile cu Armata I americană pentru a ataca zona slab apărată de la Aachen. Mai la sud, Grupul de armată al 6-lea american de sub comanda generalului Jacob L. Devers înainta spre Germania după debarcările încununate de succes din sudul Franței (debarcări începute în 15 august 1944).

Mareşalul Bernard L. Montgomery

Generalul Omar Bradley

Generalul Jacob L. Devers

Problemele logistice

Pe 4 septembrie 1944, criza de provizii a oprit înaintarea aliaților. Depozitele cu provizii aveau doar puținele stocuri din magaziile construite pe malul Atlanticului la începutul invaziei din Franța și cele din portul Cherbourg din Peninsula Cotentin. Marele port Antwerp era intact și se afla sub controlul britanicilor, dar estuarul fluviului Escaut se afla încă sub controlul forțelor germane. Alte porturi importante de pe malul Canalului Mânecii precum Dunkirk au rămas sub controlul germanilor până în mai 1945 (ca şi insulele Jersey şi Guernsey). În ciuda faptului că volumul de marfă tranzitat prin porturile artificiale de la Atlantic și prin portul Cherbourg a depășit toate așteptările planificatorilor militari, criza mijloacelor de transport a creat un „loc îngust” în acțiunea de aprovizionare a frontului. La începutul lunii septembrie, în depozitele din Cherbourg se aflau 70.000 de tone de provizii care nu erau transportate. Sistemul regional de căi ferate era distrus datorită bombardamentelor aeriene din perioada debărcării din Normandia. Traficul feroviar în Normandia nu a fost reluat decât pe 30 august la capacitate limitată. Situația a fost agravată de problemele mecanice ale camioanelor de trei tone britanice, care au avut cu toate probleme la motor, și care nu au reușit să transporte decât 800 t/zi de materiale, ceea ce era suficient doar pentru două divizii. Petru rezolvarea acestei situații, trei divizii americane proaspăt sosite în Franța au fost lipsite de camioanele din dotare, care au fost redistribuite la unitățile de transport destinate aprovizionării Operațiunii Market Garden. De asemenea, camioanele unităților de artilerie grea ale Grupului de armată al 12-lea american au fost transferate la unitățile de transport. A fost organizat sistemul de convoaie auto „ Red Ball Express”, care a rezolvat doar parțial problema aprovizionării frontului.

Soluții și divergențe

După spargerea frontului german de la Caen și închiderea Pungii de la Falaise, generalul Dwight D. Eisenhower, Comandant Suprem al Forței Expediționare, a fost în favoarea acțiunilor militare care asigurau o înaintare pe front larg spre est. Această strategie a fost contestată de unii dintre comandanții aliați, în mod special de mareșalul Montgomery, comandantul Grupului de armată al 21-lea din nord, și de generalul Patton, comandantul Armatei a 3-a americane din sud. Amândoi doreau doreau ca în sectoarele comandate de ei să se concentreze efortul aliat de forțare a Rinului. Odată cu deteriorarea situației aprovizionării din luna septembrie, o înaintare pe front larg a devenit în mod clar imposibil de susținut din punct de vedere logistic.

Generalul Dwight D. Eisenhower

Generalul George S. Patton

Generalul Brian Horrocks, comandantul Corpului al 30-lea britanic, care a cucerit Antwerpul, a


 explicat în memoriile sale de ce Aliații au fost opriți din ofensivă în primele zile ale lunii septembrie. Planificatorii aliați s-au așteptat ca, odată cu cucerirea portului Antwerp, docurile să devenă imediat disponibile pentru aprovizionare armatei. Niciunul dintre comandanții aliați nu a luat în calcul faptul că germanii au minat apele estuarului fluviului Scheldt și că au construit fortificații solide, prin aceste măsuri reușind să-i împiedice pe aliați să folosească portul. Generalul Horrocks afirmă că soluția corectă ar fi fost ocolirea orașului Antwerp pe 3-4 septembrie, deplasarea pe direcția nord-vest spre Woensdrecht, reușindu-se astfel izolarea istmului Beveland și prinderea în capcană a Armatei a 15-a germane. O asemenea manevră ar fi permis deminarea estuarului Scheldt și un trafic normal prin Antwerp. Tactica greșită adoptată de Aliați le-a permis germanilor să aibă un respiro de două săptămâni, timp în care și-au retras Armata a 15-a din Flandra și și-au întărit trupele din Olanda. Blocarea portului Antwerp a exacerbat criza de aprovizionare a Aliaților.

Cei mai mulți comandanți aliați erau în favoarea urmăririi a ceea ce părea a fi o armată germană dezorganizată și slăbită. Generalul Omar Bradley (ca și subordonatul lui direct, George S. Patton) și mareșalul Montgomery au cerut amândoi provizii pentru forțarea fluviului Rin într-o singură lovitură decisivă, în loc să curețe estuarul Scheldt și să deschidă traficul în portul Antwerp. Bradley și Patton doreau un atac spre orașul Metz și în regiunea industrială Saarland, ceea ce presupunea străpungerea Liniei Siegfried spre malurile puternic fortificate ale Rinului. Bradley a cerut ca avioanele de mare capacitate să fie folosite pentru transportul proviziilor, ceea ce ar fi permis ca aprovizionarea să nu mai fie influențată de problemele din spatele frontului.

Montgomery a sugerat la început declanșarea așa-numitei Operațiuni Cometa, un atac limitat al trupelor aeropurtate, care ar fi trebuit să cucerească podul din Arnhem pe 7 septembrie, dar problemele meteorologice și situația schimbătoare de pe front au făcut ca această propunere să nu fie luată în seamă. Operațiunea Cometa a fost înlocuită cu un plan ambițios, care prevedea ocolirea Liniei Siegfried, traversarea Rinului cu forțe numeroase și prinderea în capcană a Armatei a 15-a germane între Arnhem și malurile lacului Yssel. Această propunere avea să devină Operațiunea Market Garden. Pe 10 septembrie, generalul Dempsey, comandantul Armatei a 2-a britanice, i-a spus mareșalului Montgomery că are dubii asupra eficienței acestui plan și că este de preferat un atac spre nord-est spre Wesel. Montgomery a răspuns că a primit semanle de la Londra prin care se cer acțiuni care să neutralizeze rampele de lansare ale rachetelor V-2, ceea ce însemna că Market Garden trebuia să fie declanșată. Mai mult, operațiunile trebuiau să se desfășoare în zona de acoperire a avioanelor care decolau de pe aeroporturile britanice, trebuia să păcălească puternica apărare a Liniei Siegfried prin ocolirea ei prin extrema ei nordică și să pătrundă adânc în teritoriile controlate de germani, realizând elementul surpriză. Planul avea anumite slăbiciuni. Planul presupunea ca Armata a 2-a britanică să se deplaseze spre nord printr-un teritoriu cu numeroase obstacole acvatice, care trebuiau traversate prin câteva puncte obligatorii de trecere (adică fix 9 poduri). În plus, Armata a 2-a ar fi pierdut legătura cu Grupul de armată al 21-lea și cu Armata I americană. Armata a 2-a britanică nu avea nici măcar posibilitatea de a-și folosi subunitățile de artilerie grea și antiaeriană. În plus, înaintarea blindatelor urma să se facă pe un singur drum, construit pe creasta digurilor care separau două poldere, ceea ce limita mult libertatea de mișcare, îngrădea capacitatea de folosire a superiorității numerice a blindatelor aliate și punea numeroase piedici acțiunii de aprovizionare.

După întâlnirea cu generalului Dempsey, Montgomery s-a deplasat la Bruxelles în seara zilei de 10 septembrie, pentru a se întâlni cu Eisenhower. Montgomery a cerut colaboratorilor lui Eisenhower să părăsească sala de întâlnire, dar a insistat ca însoțitorii săi să rămână la ședință. Mai apoi, a cerut în mod imperativ prioritate la aprovizionare în vederea declanșării atacului spre nord. Eisenhower, care era convins că frontul german este în pragul prăbușirii, era cel puțin la fel de ferm în susținerea ideii înaintării pe un front larg. Până în cele din urmă, Eisenhower a fost de ocord cu declanșarea Operațiunii Market Garden, acordându-i o „prioritate limitată” în problema aprovizionării. Montgomery s-a plâns în zadar la Marele Stat Major de la Londra. Britanicii trebuiau să facă față aversiunii comandanților americani, care nu erau de acord cu tratamentul special acordat Armatei a 21-a britanice.

În acest timp, trupele de sub comanda generalului Patton avansaseră atât de mult, încât pentru generalul Dempsey devenise evident faptul că Armata I americană nu mai era capabilă să acopere spațiul rămas liber de trupele aliate implicate în Operațiunea Market Garden. Pentru a rezolva parțial această ultimă problemă, Corpul al 8-lea britanic trebuia detașat din forța principală de atac pentru a apăra flancul sud-estic. Numai că nu existau suficiente mijloace de transport pentru mutarea corpului, ceea ce a dus la o întârziere de patru zile a relocării, până pe 21 septembrie. Pe 11 septembrie, Montgomery s-a întâlnit din nou cu Eisenhower, iar, a doua zi, americanii au promis să ofere britanicilor mai multe camioane de transport și încă 1.000 de tone de provizii pe zi din rezerva lor. Montgomery și Bradley au presupus că Eisenhower a acceptat planul lui Montgomery pentru un singur atac concentrat prin nord.

Generalul Bradley a gândit că înaintarea Armatei a 3-a americane a generalului Patton era riscantă în contextul declanșării acțiunii britanicilor, și l-a avertizat pe Patton. Acesta din urmă a decis să înainteze imediat peste râul Mosela, trupele sale fiind atât de puternic implicate în luptele cu germanii, încât orice încercare de stopare devenea imposibilă, iar serviciile de aprovizionare au fost pur și simplu forțate să redirecționeze fluxul de provizii spre sud. Patton primise ordin să se limiteze la o acțiune de „recunoaștere continuă”, dar, în schimb, el hotărât să „atace cu vigoare”. Practic, deși Eisenhower a avut intenția să redirecționeze proviziile destinate Armatei a 12-a americane spre unitățile lui Montgomery, aceste provizii au ajuns la Armata I a lui Patton. Din acest motiv, aprovizionarea trupelor implicate în Operațiunea Market Garden a fost foarte dificilă.

Keith Flint consideră în cartea sa „Airborne Armour” că Montgomery a greșit când nu i-a dat ordin cumnatului său, Percy Hobart, care comanda Divizia blindată a 79-a, să atace cu tancurile amfibii „DD Sherman”, tancurile de tonaj mediu și cu vehiculele amfibii de debarcare, (care puteau transporta soldați, tunuri antitanc, jeepuri și vehicule blindate universale „Bren”, acestea din urmă fiind foarte mobile pe terenuri moi). Autorul consideră de asemenea că a fost o greșeală faptul că Divizia a 6-a aeropurtată nu a fost sprijinită cu tancurile ușoare Tetrarch transportate pe calea aerului, care ar fi contribuit la cucerirea și apărarea podului de la Arnhem, după cum de altfel ceruse maiorul Frederick Gough. Keith Flint amintește că tancurile ușoare Tetrach au fost debarcate cu ajutorul planoarelor Hamilcar cu un efect extraordinar în Ziua Z. Ar mai trebui spus că, în momentul declanșării Operațiunii Market Garden, se manifesta o criză și în domeniul transportului aerian, nu numai al celui terestru. Planoarele destinate unor acțiuni aeropurtate puteau fi folosite în general pentru o singură operațiune, iar construirea altora noi nu era posibilă pe termen scurt. Este adevărat pe de altă parte că tancurile ușoare ar fi fost o pradă ușoară pentu tancurile grele și pentru armele antitanc germane. Planificatorii Operațiunii Market Garden au plecat de la premisa greșită că blindatele aliate puteau să se deplaseze rapid pe singura şosea din regiune și puteau ajunge în timp util la podurile cucerite și apărate de parașutiști.

Tancul amfibiu DD Sherman

Tancul uşor Tetrach

Generalul-maior Percy Hobart

Decizia lui Eisenhower de a lansa Operațiunea Market Garden a fost luată mai degrabă din dorința de a ține sub continuă presiune armatele germane aflate în retragere. De asemenea, asupra lui Eisenhower se făceau presiuni pentru a relua folosirea pe scară largă a trupelor aeropurtate. După debarcarea din Normandia, forțele aeropurtate au fost retrase și trecute în refacere în Anglia. Aici s-a format Armata I aeropurtată aliată din trei divizii americane, două britanice și o brigadă poloneză. După debarcarea din Normandia au mai fost făcute planuri pentru 18 operațiuni aeropurtate, dar toate au fost anulate, date fiind acțiunile încununate de succes al trupelor terestre, care reușiseră să cucerească rapid zonele de parașutare.

Planul

Planul de acțiune era format din două operațiuni:

- MARKET: Armata I aliată aeropurtată trebuia să cucerească podurile și alte regiuni sub comanda tactică a generalului-locotenent Frederick Browning și

- GARDEN: forțele terestre ale Armatei a 2-a britanice în frunte cu Corpul al 30-lea (corp de armată compus din blindate) trebuiau să atace spre nord sub comanda generalului-locotenent Brian Horrocks.

Generalul-locotenent Frederick Browning

Generalul-locotenent Brian Horrocks

Terenul

Între punctul de plecare al Corpului al 30-lea și obiectivele de pe malul nordic al Rinului, se aflau opt obstacole acvatice importante – râuri și canale. Aliații au planificat să cucerească toate podurile de peste aceste obstacole în același timp. Deși canalele de mici dimensiuni ar fi putut fi traversate pe poduri construite de pontonierii Corpului al 30-lea, în cazul râurilor mari (Waalul la Nijmegen și Rinul la Arnhem), situația era diferită. Șoseaua 69 (numită mai târziu „Șoseaua Iadului”), pe care urmau să se deplaseze blindatele aliate, avea doar două benzi de circulație și era doar puțin ridicată deasupra regiunii înconjurătoare a polderelor. Terenul de pe părțile laterale ale drumului era prea slab pentru a suporta greutatea mare a blindatelor.

În zona vizată de atac se afla un singur deal de aproximativ 90 m înălțime – Groesbeek. Cucerirea și apărarea acestui deal a fost considerată ca fiind vitală pentu securitatea podurilor.

Market

Planul Aliat

„Market” urma să folosească cinci divizii din Armata I aeropurtată aliată. Divizia 101-a americană condusă de generalul Maxwell D. Taylor urma să fie parașutată la nord de Corpul al 30-lea blindat britanic, pentru a cuceri podurile de la nord-est de Eindhoven, de la Son și Veghel. Divizia a 82-a aeropurtată americană comandată de generalul James M. Gavin avea să fie parașutată la nord-est de Divizia a 101-a, pentru a prelua podurile de la Grave și Nijmegen, iar Divizia I aeropurtată britanică condusă de generalul Roy Urquhart și Brigada I independentă de parașutiști polonezi aveau să fie lansați la nordul extrem al zonei de salt, pentru a cuceri podul rutier de la Arnhem și cel de cale ferată de la Oosterbeek.

Generalul Maxwell D. Taylor

Generalul James M. Gavin

Generalul Roy Urquhart

Armata I aeropurtată aliată fusese creată pe 16 august ca urmare a cererilor britanice pentru crearea unui cartier general care să coordoneze operațiunile aeropurtate, un concept aprobat de generalul Eisenhower. Britanicii au încercat să-l impună în fruntea noii structuri pe generalul Frederick Browning. În condițiile în care cea mai mare parte a trupelor și avioanelor erau date de americani, a fost numit până la urmă la comanda Armatei I generalul american Lewis H. Brereton. Brereton nu avea niciun fel de experiență în domeniul operațiunilor aeropurtate, dar avea o vastă experiență în domeniul operațiunilor aeriene, experiență câștigată pe mai multe fronturi.

Generalul Lewis H. Brereton

„Market” urma să fie cea mai mare operațiune aeropurtată din istorie, urmând să fie transportați 34.600 de soldați. 14.589 soldați urmau să fie transportați cu planoarele militare, iar 20.011 urmau să fie parașutați din avioane de transport americane. Tot cu planoarele urmau să fie transportate 1.736 de vehicule și 263 piese de artilerie. Aprovizionarea urma să fie făcută cu planoare sau prin parașutare, fiind vorba de peste 3.300 de tone de muniție și alte materiale militare.

Pentru a transporta cele 36 de batalione de infanterie aeropurtată și trupele de sprijin pe continentul european, au fost folosite 14 grupuri ale Comandamentului al 9-lea de transportoare de trupe, iar, după 31 august, au fost folosite și 16 escadrile ale Grupurilor aeriene 38 și 46.

Forța aeriană folosită a fost formată din 1.438 avioane C-47/Dakota (1.274 aflate în subordinea U.S. Air Force și 164 din subordinea RAF) și 321 bombardiere britanice modificate. Au fost folosite 2.160 planoare CG-4A Waco, 916 Airspeed Horsa (812 britanice și 104 americane) și 64 General Aircraft Hamilcar. Americanii au avut doar 2.060 piloți de planoare, astfel încât aceștia nu au avut copiloți, dar în schimb au transportat un soldat mai mult decât britanicii.

Avionul de transport C-47 Dakota

Planorul CG - 4A Waco

Planorul Airspeed Horsa

Planorul Aircraft Hamilcar

Datorită faptului că avioanele de transport Dakota aveau un rol dublu, atât de transport trupe cât și de remorcare a planoarelor, Comandamentul al 9-lea de transportoare trupe a fost capabil să transporte doar 60% din totalul efectivelor într-o singură zi. De aceea, transportul s-a făcut în două zile consecutive. Aproape toate avioanele americane urmau să transporte trupe și să remorcheze planoare, în vreme ce avioanele britanice urmau să fie folosite aproape în exclusivitate pentru remorcarea de planoare.

Deoarece începând cu noaptea de 17 septembrie Luna nu lumina Terra, lansările au trebuit făcute pe lumina zilei. (În acele vremuri erau interzise lansările de parașutiști în absența totală a luminii, pentru că nu se inventaseră încă acei ochelari de vedere nocturnă folosiţi pentru prima oară de trupele americane în Vietnam).Operațiile aeropurtate pe timp de zi ar fi avut posibilitatea, cel puțin în comparație cu cele din Sicilia și Normandia, să fie executate cu o mai mare acuratețe din punct de vedere al navigației și, în plus, ar fi avut un ritm al lansării seriilor de parașutiști mai ridicat. Pentru diviziile aeropurtate, perioada de timp necesară pentru reunirea unităților în zonele de aterizare avea să se reducă cu aproape două treimi.

Garden

„Garden” era în principal o operațiune a Corpului al 30-lea blindat britanic, care avea ca avangardă Divizia blindată de gardă, o formație britanică de elită, sprijinită de Diviziile de infanterie a 43-a Wessex și a 50-a Northumbrian. Sosirea lor în zona sudică a zonei de parașutare a Diviziei a 101-a era planificată pentru chiar ziua lansării parașutiștilor, în zona de parașutarea a Diviziei a 82-a în a doua jumătate a zilei următoare, iar în zona de parașutare a Diviziei I în zilele a treia și a patra de la declanșarea operațiunii. Odată cu tancurile aveau să ajungă în zonele cucerite și divizii de infanterie, care trebuiau să preia sarcinile defensive ale parașutiștilor, care trebuiau eliberați pentru alte sarcini.

Patru zile reprezentau o perioadă de timp foarte mare pentru ca parașutiștii, dotați numai cu armament ușor, nesprijiniți de infanterie, artilerie antitanc și blindate, să reziste pe poziții. Chiar și în aceste condiții, Înaltul Comandament Aliat a considerat că apărarea germană este foarte slabă, în condițiile în care Armata a 15-a germană părea că se retrage în grabă și se părea că în rândurile lor nu se află unități de tancuri. Din aceste cauze, Corpul al 30-lea ar fi trebuit să întâmpine o rezistență limitată în timpul deplasării pe Șoseaua 69. Apărătorii germani ar fi fost întinși pe o linie subțire lungă de aproximativ 100 km, luptându-se cu pungile formate de parașutiști.

Forțele germane

Deplasarea forțelor germane în iulie și august i-au făcut pe Aliați să creadă în mod greșit că armata germană este compusă din unități militare dezorganizate, incapabile să opună o rezistență puternică. Incapacitatea Grupului de armată al 21-lea să izoleze istmul Beveland a permis Armatei a 15-a germane (care fusese blocată o vreme la Pas de Calais, unde așteptase invazia aliaţilor, care se produsese de fapt în Normandia) să transbordeze în Olanda peste 86.000 de oameni și 600 de piese de artilerie, chiar în zona de desfășurare a Operațiunii Market Garden.

Numirea la începutul lunii septembrie a mareșalului Gerd von Rundstedt în funcția de comandant suprem al Wehrmachtului din Europa de Vest, (funcție în care l-a înlocuit pe mareșalul Walther Model), a fost o măsură pe care Adolf Hitler a acceptat-o cu greu, dar care a fost extrem de bine primită de trupă. Rundstedt a început imediat pregătirile defensive împotriva unui atac a aproximativ 60 de divizii aliate, pe care serviciile de spionaj ale Wehrmachtului îl preconizau în perioada imediată.

Mareşalul Gerd von Rundstedt

Mareşalul Walther Model

Generalul Kurt Student, unul dintre pionierii armatei de parașutiști germani, a fost pus în fruntea forței care fost numită „Armata I de parașutiști”. Cei aproximativ 3.000 de parașutiști, împrăștiați prin toată Germania, erau singura forță de rezervă disponibilă în acel moment.

Când aceste trupe au fost deplasate în regiunea Canalului Albert, canal belgian aflat în calea deplasării trupelor aliate spre Berlin, au descoperit cu surprindere că linia defensivă numită de mareșalul Model „Noua linie germană” era practic inexistentă. În zonă nu fuseseră săpate tranșee și nu fuseseră construite fortificații. Parașutiștii lui Student au început să pregătească în mare grabă noile poziții defensive pe malul sudic al canalului, plasând încărcături explozive pentru distrugerea podurilor vizate de Aliații în deplasarea lor spre Berlin.

Generalul Kurt Chill, care se afla la comanda Diviziei a 85-a germane, care avea efectivele incomplete, a stabilit „puncte de primire” la cele mai importante poduri din Olanda. Chill a reușit să adune sub comanda sa și să disciplineze soldați din diferite unități distruse de lupte și să le plaseze pe noua linie defensivă. Acestor trupe amestecate le-a venit în ajutor Divizia a 719-a de infanterie.

Întâmplarea a făcut ca, în regiunea Arnhem, să fie trimisă pe 4 septembrie o importantă forță blindată germană. Rundstedt și colaboratorii săi credeau că Eisenhower avea să-i ordone lui Patton să declanșeze viitoarea ofensivă în sud. Într-unul dintre ultimele sale ordine, Model ceruse Corpului al 2-lea Panzer SS să rămână într-o zonă „sigură”. Această zonă sigură s-a dovedit a fi tocmai regiunea orașului Arnhem, subunitățile Corpului SS fiind împrăștiate în orășelele și satele din nordul și vestul Arnhemului, până la o distanță de 15 km una de cealaltă.

Generalul Kurt Student

Generalul Kurt Chill

Diviziile SS erau destul de slabe. Efectivele lor reunite nu depășeau cu mult 7.000 de oameni, cât o divizie cu efectivele complete. Mai aveau în dotare doar puține arme grele, pe restul pierzându-le în timpul retragerii din Normandia. În ajunul declanșării luptelor, Regimentul SS al 9-lea Panzer nu avea niciun tanc, iar Regimentul SS al 9-lea de artilerie nu avea niciun tun. Regimentele Panzer Grenadier al 19-lea și al 20-lea nu avea arme grele. Totuși, alegerea întâmplătoare a regiunii Arnhem ca zonă „sigură’’ a făcut ca apărarea germană să poată beneficia de încă aproximativ 3.000 de soldați, câteva tancuri, tunuri de asalt și vehicule blindate gata să intre în acțiune împotriva parașutiștilor aliați.

Probleme nerezolvate

Rezistența olandeză a trimis o serie de rapoarte aliaților până pe 10 septembrie, prin care semnala mișcările de trupe germane și identifica unitățile Panzer. În ciuda faptului că munca de planificare era în fazele sale finale, șeful Marelui Stat Major Aliat, generalul-locotenent Walter Bedell Smith s-a deplasat la cartierul general al Armatei a 21-a pentru a sugera câteva schimbări posibile ale operațiunii, pe care Montgomery a fost incapabil sau neinteresat să le facă. Când un avion aliat de recunoaștere s-a reîntors cu fotografii ale tancurilor germane aflate la numai 15 km de zona britanică de parașutare, Montgomery a refuzat să creadă, presupunând în mod eronat că este vorba despre vehicule defecte.

Generalul-locotenent Walter Bedell Smith

Avioanele de transport al Comandamentului al 9-lea de transportoare de trupe trebuiau să execute misiunile de parașutare a infanteriei aeropurtate și de remorcare a planoarelor, misiuni care nu puteau fi executate simultan. Deși toți comandanții de divizie au cerut efectuarea a două parașutări în prima zi, Statul major al generalului Brereton a programat numai o singură parașutare, dat fiind faptul că o parte a zilei urma să fie ocupată cu bombardamentele aeriene ale pozițiilor bateriilor antiaeriene germane, care, dat fiind prognozele meteorologice îngrijorătoare, trebuiau declanșate în după amiaza zilei de 16 septembrie. Această prognoză s-a dovedit până la urmă o greșeală, în zonă fiind condiții meteo bune timp de patru zile (aceste greşeli meteorologice erau frecvente în acea perioadă din cauza modului în care meteorologii calculau probabilitatea apariţiei unor fenomene meteo).

În prima zi au fost parașutate toate regimentele americane, dar numai jumătate dintre cele britanice, niciunul polonez, iar planoarele au transportat numai trei batalioane. În prima zi nu au fost transportate în zona de luptă nicio unitate de sprijin a parașutiștilor. Un orar greșit al decolărilor, care ținea seama de prognoza meteo eronată, a făcut ca Divizia a 101-a aeropurtată să fie lipsită de artilerie timp de două zile, iar Divizia a 82-a aeropurtată să nu aibă sprijinul artileriei pentru o zi și al regimentului de infanterie pentu cinci zile. Perioada de timp prea mare necesară pentru definitivarea lansărilor trupelor aeropurtate a dus la dificultăți în teren pentru cucerirea și păstrarea obiectivelor ordonate și, în final, la scăderea eficienței întregului atac.

Alegerea zonelor de lansare s-a dovedit în mai multe cazuri greșită, în special în cazul podului de la Arnhem. Coordonatorul RAF (RAF = Royal Air Force, adică aviaţia militară britanică, ce există şi azi) a refuzat să lanseze trupele în apropierea orașului Arnhem la nord de pod datorită prezenței bateriei antiaeriene de la Deelen. O altă zonă bună de aterizare de la sud de pod a fost respinsă deoarece a fost considerată mlăștinoasă pentru planoarele care transportau echipament greu. Comandanții neexperimentați ai trupelor aeropurtate au fost de acord cu toate obiecțiunile RAF și au acceptat ca zona de aterizare să fie la aproximativ 15 km de pod.

Dat fiind faptul că diviziile infanteriei aeropurtate urmau să ajungă doar după două zile, trupele parașutate în prima zi trebuiau să apere zona de parașutare și să cucerească podul, urmând ca forțele lor să fie divizate pentru mai mult de 24 de ore. Când comandanții operațiunii și-au dat seama de situația dificilă în care s-ar fi aflat parașutiștii, au schimbat în grabă planul, prevăzându-se folosirea unei forțe reduse dotate cu jeepuri înarmate cu mitraliere, care ar fi trebuit să cucerească podul, urmând ca trei batalioane să le vină în sprijinul primilor atacatori după un marș forțat de 15 km. Un al patrulea batalion urma să apere zona de aterizare până când avea să fie înlocuit de soldații aduși cu planoarele.

După o săptămână, preparativele au fost considerate încheiate. Pentru comparație, ar trebui amintit că planificarea operațiunilor aeropurtate din Sicilia și Normandia s-a întins pe mai multe luni. Istoricul militar american John C. Warren remarca faptul că Market Garden a fost singura mare operațiune aeropurtată a celui de-al doilea război mondial în care Forțele Aeriene ale SUA „nu au avut un program de antrenament, nici de simulări, aproape niciun exercițiu și un ... nivel scăzut al pregătirii tactice”.

Planificarea s-a făcut greșit sau nu s-a făcut de loc. Datorită faptului că transportul trupelor de sprijin și a proviziilor a fost făcut ținând seama de o prognoză meteo greșită, decizia de a face doar o parașutare de fiecare avion pe 17 septembrie a fost „dezastruoasă”, după cum afirma Warren în opera citată mai înainte. Planificarea comunicațiilor a fost slabă, iar Divizia I aeropurtată nu a putut lua legătura cu cartierul general pe parcursul aproape întregii bătălii. Planificatorii nu au prevăzut sprijin aerian la mică înălțime (adică sprijinul oferit de avioanele de vânătoare). Parașutările au fost planificate de la sud la nord, pentru a ușura înaintarea Corpului al 30-lea blindat britanic, dar acest fapt a dus la pierderea avantajului elementului surpriză pentru unitățile lansate la Arnhem.

Generalul Gavin, care comanda Divizia a 82-a aeropurtată, era sceptic în ceea ce privește sorții de reușită a planului. El a scris în jurnalul propriu: „Pare foarte rudimentar. Dacă voi avea succes în acest caz, voi fi foarte norocos”. El a fost foarte critic la adresa lui Browning, care "...fără nicio îndoială este lipsit de competența, influența și judecata care sunt rezultatul unei experiențe de comandă corespunzătoare... Statul lui major era superficial... A devenit din ce în ce mai evident ... motivul pentru care unitățile britanice au bâjbâit...”

Dar, pentru că m-am lungit destul cu povestirea acestei operaţiuni militare, voi reveni săptămâna viitoare cu relatarea desfăşurării propriu-zise a acestei faze din cel de-al doilea război mondial.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.