Bătălia
Prima zi: duminică, 17 septembrie
1944
Succesele inițiale
Operațiunea Market
Garden a început cu succese pe toată linia. Toate trupele au fost lansate
pe timpul zilei pentru a asigura o mai mare precizie a aterizărilor, și aproape
toate trupele au ajuns în zonele de aterizare desemnate, fără incidente. În
cazul Diviziei a 82-a, 89% dintre soldați au aterizat de o
rază de 900 de metri de
punctul-țintă, iar 84% dintre
planoare au aterizat pe o rază de 900 de
metri de zona țintă. Aceasta a contrastat cu operațiunile de noapte de până
atunci, când trupele aeropurtate au fost împrăștiate pe o suprafață uriașă cu o
lățime de până la 19 km.
Pierderile pricinuite de aviația și artileria antiaeriană germană au fost
scăzute. Focul artileriei antiaeriene germane a fost descris ca fiind „puternic, dar lipsit de precizie”.
Divizia a 101-a a
întâmpinat o rezistență redusă și a cucerit patru dintre cele cinci
poduri. Podul de la Son a fost
aruncat în aer mai înainte ca parașutiștii aliați, care fuseseră implicați
într-o scurtă luptă cu servanții bateriilor antiaeriene, să-l poată cuceri.
După ceva vreme, în aceeași zi, câteva contraatacuri ale Diviziei a 59-a de infanterie germană (din cadrul Armatei a 15-a, care reușise să se
retragă pentru că Antwerpul nu
fusese izolat de aliați) au fost respinse, iar câteva subunități din Divizia a 101-a s-au mutat mai la sud
de Son.
 |
| Zonele de aterizare a Diviziei 101 americane |
Mai spre nord a fost parașutată Divizia a 82-a și subunități din cadrul acesteia au cucerit rapid
podul de la Grave. De asemenea, a
fost cucerit și podul de importanță strategică de peste canalul Maas-Waal de la Heumen.
Sarcina principală a Diviziei a 82-a
era cucerirea înălțimilor Groesbeek
și stabilirea unor poziții puternice aici, de pe care se spera ca aliații să
fie capabili să respingă atacurile blindatelor germane și să-i împiedice pe
aceștia să plaseze pe înălțimi observatori de artilerie. Atât Gavin cât și Browning au considerat că obiectivul principal al Diviziei a 82-a este cucerirea și
apărarea înălțimilor, nu cucerirea podurilor. Regimentul al 508-lea de parașutiști a primit sarcina
să cucerească podul lung de 600 de metri de la Nijmegen, dacă ar fi fost posibil, dar datorită comunicațiilor
proaste ei nu au întreprins nimic în această direcție până a doua zi târziu.
Dacă ar fi atacat mai devreme, ar fi luptat doar cu câteva zeci de soldați germani. În momentul în care s-au hotărât totuși să
lanseze atacul, aliații au fost respinși de Batalionul al 9-lea SS, venit în sprijinul apărătorilor. Podul de
la Nijmegen a rămas astfel în mâinile
germanilor.
 |
| Zonele de aterizare a Diviziei 82 americane |
Cucerirea acestui pod trebuia să fie o sarcină
prioritară a parașutiștilor deoarece, dacă celelalte poduri de peste canalele
sau râurile mici puteau fi traversate pe poduri de pontoane ridicate în grabă
de geniștii aliați, podurile de la Nijmegen
și de la Arnhem asigurau traversarea
a două brațe ale Rinului, care, prin
lățimea lor, făceau foarte dificilă construirea unor poduri de pontoane. Dacă
unul dintre cele două poduri nu era capturat, înaintarea Corpului al 30-lea blindat britanic era blocată și Operațiunea Market Garden eșua (ceea ce s-a şi
întâmplat până la urmă).
Divizia I aeropurtată a
aterizat fără incidente importante, dar planificarea proastă a generat imediat
primele probleme. Doar o jumătate din efectivele diviziei a ajuns la locație cu
primul transport aerian și doar jumătate dintre aceștia au putut să se
deplaseze spre pod. Restul trupelor a trebuit să rămână să păzească zona de
aterizare, până la sosirea camarazilor cu cel de-al doilea transport din ziua
următoare. Astfel, obiectivul principal al diviziei trebuia îndeplinit de o
jumătate de brigadă. În timp ce parașutiștii se deplasau pe jos spre Arnhem, un batalion de recunoaștere
trebuia să se deplaseze rapid cu jeepuri dotate cu mitraliere, să cucerească
podul și să-l apere până când restul camarazilor ajungeau și ei în zonă. Mai
multe mașini de teren au fost pierdute când planoarele de transport au ratat
zonele de aterizare. Alte jeepuri au fost descărcate cu greu din planoare.
Batalionul de recunoaștere a plecat târziu spre obiectiv și, la scurtă distanță
de pozițiile de plecare, a fost oprit din deplasare de germanii aflați pe
puternice poziții defensive.
 |
| Zonele de aterizare a Diviziei I aeropurtate britanice |
Acest eșec a avut consecințe grave pentru întreaga
operațiune. La cinci ore de la primele aterizări, Batalionul al 9-lea Waffen-SS Panzer a traversat podul de la Arnhem și s-a deplasat spre podurile de
la Nijmegen și cel de peste râul Waal. La cele două poduri nu ajunsese
nicio unitate aliată.
Două
din cele trei batalioane ale Brigăzii I de parașutiști au fost
încetinite în deplasarea lor de mici subunități ale unui batalion german aflat
în regiune pentru instrucție, care a închegat o linie subțire defensivă pe
principalele drumuri spre Arnhem. Batalionul al 2-lea înainta la sud de
această poziție și a descoperit că ruta lor este aproape neapărată de germani.
Ei au ajuns la pod seara și au stabilit poziții defensive pe capul lui de nord.
Dintre celelalte batalioane, Batalionul
al 3-lea nu a reușit să străbată până la miezul nopții decât jumătate din
distanță, ariergarda lor trebuind să facă față atacurilor germane, ceea ce a
dus la pierderea de timp prețios. Batalionul
I a fost fragmentat în timpul deplasării, dar a înaintat pe flancurile
liniei defensive germane de-a lungul întregii nopți. La rândul lor, au fost
întârziați în deplasare de luptele cu germanii. Două tentative de cucerire a
podului sau măcar a capătului lui sudic au eșuat.
Problemele cu comunicațiile
Unele probleme cu comunicațiile dintre zonele de
aterizare și pod erau de așteptat datorită distanței de 13 km care separa cele două puncte, în condițiile în care
aparatele de transmisie-recepție aveau o rază de acțiune de 8 km. Totuși, aparatele radio nu au
funcționat aproape deloc. Unele dintre ele au avut probleme de recepție a
semnalului emis de la numai câteva sute
de metri, iar altele nu au recepționat absolut nimic. Au fost avansate mai
multe explicații pentru problemele majore ale rețelei radio a Diviziei I aeropurtate. Teste
ulterioare, care au folosit același tip de emițătoare, au sugerat că
zăcămintele bogate în fier din subsolul regiunii ar fi fost la originea
problemelor transmisiunilor radio. Este de asemenea probabil ca numeroasele
amânări și anulări ale parașutărilor (peste 12 lansări au fost planificate, pentru ca mai apoi să fie anulate)
au dus la nerespectarea procedurilor pentru încărcarea acumulatorilor, sau la
supravegherea necorespunzătoare a acestor proceduri.
Ca urmare, coordonarea prin radio a unităților Diviziei I aeropurtate a fost aproape
inexistentă în momentele în care germanii își coordonau și întăreau defensiva.
Mai prebuie amintit că parașutiștilor britanici din Divizia I le fusese repartizată o frecvență radio care avea aceeași
lungime de undă cu a unei stații radio din Anglia.
În plus, o unitate avea aparate setate pe o frecvență UHF care nu era folosită de restul emițătoarelor, ceea ce le făcea
complet inutile. În acest fel, singura legătură a Diviziei I cu avioanele de sprijin din RAF a fost tăiată. Piloților britanici li se interzisese să atace
din proprie inițiativă, pentru ca să nu prindă sub focul lor proprii soldați
(aşa-zisul friendly-fire, din cauza căruia au murit soldaţi americani în
Vietnam şi Irak).
Înaintarea Corpului al 30-lea
Generalul Brian
Horrocks a refuzat să dea ordinul de atac, până când nu primea
confirmarea că forțelor aeropurtate au ajuns la obiective. De aceea, Corpul al 30-lea nu a pornit la luptă decât
la ora 14:35, iar la scurtă vreme a
trebuit să facă față defensivei germane – infanterie și baterii de tunuri
antitanc (baterii ce foloseau celebrul tun german antiaerian de 88 de mm, capabil să „penetreze”
blindajul oricărui tanc aliat, indiferent că era american, englez sau
chiar rusesc). Corpul al 30-lea a fost întârziat mai multe ore, iar mai multe
tancuri au fost pierdute. La căderea serii, în jurul orei 17:00 (era deja septembrie, şi pe atunci nu exista încă ora
oficială de vară, ce se aplică în Europa
şi America de Nord doar din 1979), Corpul al 30-lea se afla la 15
km sud de Eindhoven, mult în urma
planificării. Doctrina tanchiştilor din acele vremuri prevedea oprirea
deplasării pe timpul nopții (pentru simplul motiv că nu vedeau nimic, şi nici
nu se inventaseră ochelari de vedere cu infraroşii) și, deși în timpul
debărcării din Normandia se folosise
în câteva cazuri atacul de noapte, alte tentative de luptă pe timpul nopții
a blindatelor nu au mai fost făcute. Comandantul șeful statului major al
diviziei de blindate ar fi spus unui comandant de regiment de tancuri să se
odihnească, deoarece podul de la Son
a fost aruncat în aer. De fapt, pierderea podului de la Son trebuia să oblige coloana de tancuri să înainteze mai repede,
astfel încât geniștii Corpului al 30-lea
să poată construi un pod de pontoane.
Reacția germanilor
Germanii și-au dat seama rapid de ceea ce se întâmpla.
Mareșalul Walter Model a
fost la început încurcat de lansările britanicilor în zone care nu păreau să
reprezinte vreun interes strategic și a bănuit că este vorba de comandouri
trimise să-l ia prizonier. Model
și-a mutat cartierul general într-o locație mai sigură. Comandantul Corpului al 22-lea Panzer SS, generalul
Wilhelm
Bittrich, un ofițer mult mai realist, a trimis imediat o
companie de recunoaștere la Nijmegen în sprijinul apărătorilor podului. Până la miezul
nopții, Model și-a făcut o imagine
clară asupra întregii situații și a dat ordinele necesare pentru apărarea
podului de la Arnhem. Spre deosebire
de confuzia care i-a cuprins pe apărătorii altor obiective atacate de
parașutiști, în cazul podului de la Arnhem
avantajul surprizei a fost anulat de reacția precisă a germanilor. În timpul
acestei operaţiuni, germanii au găsit în buzunarul unui ofiţer american
(potrivit mărturiei de după război a generalului Student, ofiţerul era într-un planor american CG-4A Waco găsit intact de germani), mort în luptă, copia planului
Operaţiunii Market Garden, copie ce
nu ar fi trebuit să se afle asupra lui în momentul lansării din avion.
 |
| Generalul SS Wilhelm Bittrich |
 |
| Trupele SS trimise de Bittrich pe biciclete spre Nijmegen |
A doua zi: luni, 18 septembrie
Meteorologii au prevăzut corect că Anglia va fi acoperită de ceață în
dimineața zilei de 18 septembrie. Al doilea val de transport
aerian aliat, a fost amânat trei ore ca urmare a acestui fapt, iar în zonele de
aterizare a început să se adune o pătură de nori groși de joasă înălțime, ceea
ce a pus probleme uriașe atât aprovizionării pe calea aerului, cât și
misiunilor de sprijin aerian (misiuni efectuate de obicei de avionul de
vânătoare american P-51 Mustang). Șapte din următoarele opt zile aveau să aibă condiții meteo
dificile, iar, pe 22 și 24 septembrie, toate operațiunile
aeriene au fost anulate.
 |
| Avionul de vânătoare P - 51 Mustang |
Zona de aterizare a Diviziei I
aeropurtate
Primul și
al 3-lea batalion de parașutiști au
avansat spre podul de la Arnhem în
primele ore după aterizare și au progresat mulțumitor, dar au fost opriți
deseori de luptele de hărțuială cu subunități germane. Coloanele lor lungi și
greoaie au trebuit să se oprească de fiecare dată când trebuiau să facă față
atacurilor germane. Coloanele se fragmentau, iar germanii atacau și distrugeau
subunitățile care se depărtau de grosul trupelor. În dimineața acelei zile, Batalionul al 9-lea SS de recunoaștere, trimis cu o zi mai înainte spre Nijmegen, s-a retras la Arnhem, considerând că nu este nevoie
de prezența lor în regiune. Până la sfârșitul acestei zile, cele două balioane britanice au intrat în Arnhem și s-au apropiat
până la 1,5 km de pod cu
aproximativ 200 de luptători, doar o
șesime din efectivele lor inițiale. Cea mai mare parte a subofițerilor și
ofițerilor erau răniți sau fuseseră uciși în luptă. Al doilea transport aerian
de trupe, care fusese amânat datorită ceții, a fost lansat cu efectivele
complete în zonele desemnate de aterizare, aducând în luptă soldații Brigăzii a 4-a de parașutiști (3 batalioane) și două companii ale Regimentului
Staffordshire.
Zona de aterizare a Diviziei a
82-a aeropurtate
Localitatea Grave
s-a dovedit un obiectiv bine apărat de germani, care, în plus, au atacat în
continuu soldații aliați de pe înălțimile de la est de Nijmegen. Regimentul al
505-lea de infanterie aeropurtată s-a apărat cu succes împotriva atacurilor
germane la Horst, Grafwegen și Riethorst. Ceva mai devreme în aceeași zi, contraatacurile germane
au dus la cucerirea zonelor de aterizare unde erau planificate sosirile celui
de-al doilea val de transport de la ora 13:00.
Pentru eliberarea acestor zone de parașutare, Regimentul al 508-lea de parașutiști
a atacat în jurul orei 13:10 și a
eliberat zona în 50 de minute,
capturând și 16 tunuri antiaeriene și 149 de
prizonieri. Al doilea transport aerian, întârziat de ceață, a aterizat de abia
la ora 15:30 – elemente ale
batalioanelor de artilerie transportate cu planoarele. După 20 de minute, 135 de bombardiere americane
B-24 Liberator au lansat în zona de
aterizare de la o altitudine de 100 de metri
provizii, din care aproximativ 80%
au fost recuperate de soldații aliați.
 |
| Bombardierul american B - 24 Liberator |
Zona de aterizare a Diviziei a
101-a aeropurtate
Divizia a 101-a,
după ce nu a reușit să cucerească podul de la Son, (distrus de germani prin dinamitare), a încercat fără succes
să cucerească podul de le Best, care s-a dovedit
bine apărat. Unele dintre unitățile diviziei au înaintat spre sud până aproape
de nordul orașului Eindhoven. Cam pe
la ora prânzului, aceste unități au întâlnit patrulele de recunoaștere ale Corpului al 30-lea. La ora 16:00, transmisioniștii diviziei au
stabilit legătura radio cu forțele principale ale Corpului al 30-lea și au raportat distrugerea podului Son și eșecul de la Best, sugerând ca forța principală de
atac să se îndrepte spre Bailey. Corpul al 30-lea a forțat înaintarea
spre Eindhoven și și-a așezat tabăra
la sud de Son, unde a așteptat ca
geniștii să construiască un pod de pontoane la Bailey.
După trecerea a două zile de la începerea înaintării,
Corpul se afla mult în urma planului, iar podurile de la Nijmegen și Arnhem nu
fuseseră cucerite încă.
A treia zi: marți, 19 septembrie
Arnhem
În primele ore ale zilei, Brigada I de parașutiști a declanșat atacul împotriva podului de la
Arnhem. Soldații Batalionului I au fost reperați rapid
de germani și supuși unui foc încrucișat puternic de pe trei direcții. Balalionul I, prins de focul inamic în
câmp deschis, a fost rapid distrus de germani, iar Batalionul al 3-lea, care venea în spatele primului, s-a retras. Regimentul al 2-lea Staffordshire a
avut o soartă asemănătoare cu cea a Batalionului
I și a reușit să salveze doar 150 de soldați. Batalionul al 11-lea, care nu a participat de la început la lupte,
a trebuit să suporte tot greul contraatacului german, în timp ce încerca să
cucerească regiunea înălțimilor din nord. Cum toate obiectivele brigăzii nu au
fost atinse, cei 500 de supraviețuitori
s-au retras spre grosul trupelor aliate, la aproximativ 5 km de Oosterbeek.
Batalionul al 2-lea și
unitățile sale de sprijin – aproape 600
de soldați în total – au păstrat ferm controlul asupra rampei nordice de acces
spre podul Arnhem. Germanii și-au
dat seama că pozițiile lor defensive nu pot fi cucerite de atacurile
infanteriștilor aliați, pe care le respinseseră cu pierderi grele în ziua
precedentă, și au declanșat un bombardament intens de mortiere, artilerie de
câmp și tancuri, demolând în mod sistematic toate clădirile pe care soldații
aliați le-ar fi putut folosi ca adăpost, sau ca bază de organizare a unui
eventual asalt. În ciuda bombardamentului puternic și neîntrerupt, britanicii
au reușit după lupte
grele să-și păstreze pozițiile.
Oosterbeek
La nord de Oosterbeek, Brigada a 4-a de parașutiști a condus asaltul diviziei asupra
liniilor germane, dar comunicațiile radio de proastă calitate și rezistența
îndârjită a defensivei a făcut ca atacul să eșueze. Divizia, ale cărei
subunități erau împrăștiate pe o mare suprafață și în plus erau supuse
presiunii neîntrerupte a germanilor, și-a pierdut capacitatea ofensivă.
Incapabilă să mai desfășoare operațiuni ofensive, divizia s-a concentrat pe
apărarea pungii cucerite la Oosterbeek
și a capului de pod de pe malul nordic al Rinului.
Elementele Brigăzii I independente de parașutiști
polonezi au rămas în Anglia din cauza condițiilor meteorologice. Planoarele
lor, care transportau arme antitanc și vehicule ușoare, au decolat, dar au
aterizat în zona din care tocmai se retrăgea Brigada a 4-a de parașutiști, fiind supuse unui foc nimicitor din
partea germanilor aflați în ofensivă.
Nijmegen
La ora 08:20, Regimentul al 504-lea de infanterie aeropurtată a făcut joncțiunea
cu Corpul al 30-lea la Grave. După
acest moment, regimentul s-a putut concentra asupra altor misiuni, și a trecut
în rezerva diviziei Batalionul al 3-lea.
Până în după-amiaza aceleiași zile, unitățile avansate ale Corpului al 30-lea au ajuns la Nijmegen.
În conformitate cu planificarea originală, Corpul
blindat britanic trebuia să fie deja
la Arnhem. Pentru cucerirea podului
de la Nijmegen a fost organizat un
atac comun al Diviziei blindate de gardă
și a Batalionului al 2-lea și al Regimentului al 505-lea de infanterie
aeropurtată. Atacatorii au fost opriți la aproximativ 400 de metri de pod. De-a lungul nopții au continuat luptele de
hărțuire. A doua zi s-a încercat executarea unui atac asupra capătului sudic al
podului. Batalionul al 3-lea ar fi
trebuit să traverseze râul cu bărcile pneumatice la aproximativ 1,5 km în aval și să atace capul
de nord al podului. Bărcile, cerute pentru seara acestei zile, nu au fost
trimise în zona de luptă. Corpul al
30-lea a fost stopat încă o dată în fața unui pod.
Diviziei
i-au fos date în sprijin două noi batalioane – primul și al cincelea.
Încercarea de aprovizionare făcută de 35
din cele 60 de avioane C-47 Dakota care decolaseră din Anglia s-a încheiat cu un eșec,
datorită parașutărilor executate de la mare altitudine. Proviziile nu au putut
fi recuperate.
Wijchen
La ora 09:50, Regimentul al 50-lea de infanterie
aeropurtată s-a îndreptat spre
Wijchen, pentru a ataca podul Edithbridge
dinspre sud. După cucerirea podului, soldații regimentului au asigurat apărarea
lui. La scurtă vreme, regimentul a atacat și podul de la sud de Wijchen, pod pe care l-au cucerit și
căruia i-au asigurat apărarea.
Eindhoven-Veghel
La sud de Regimentul al 50-lea, unități ale Diviziei a 101-a au fost trimise cu o
zi în urmă să cucerească Bestul, dar
în scurtă vreme au trebuit să se retragă din fața contraatacurilor germane din
dimineața zilei. Tancurile britanice sosite în zonă în după-amiaza aceleiași
zile au cooperat cu infanteriștii americani pentru alungarea germanilor. Ceva
mai târziu, o subunitate germană dotată cu tancuri Panther au sosit la Son
și încercat să pună stăpânire pe podul Bailey.
Și aceste forțe au fost respinse, de această dată cu ajutorul tunurilor
antitanc debarcate de curând, iar aliații au preluat ferm controlul podului. În
noaptea de 19/20 septembrie 78 de bombardiere germane au decolat spre Eindhoven, 75 dintre ele
reuşind să ajungă deasupra oraşului, distrugând în bombardamentul ce a urmat
centrul oraşului şi omorând peste 200 de
civili, şi un convoi aliat plin cu muniţie. Elemente ale Diviziei a 101-a din oraş, au reuşit să
se retragă din calea acestui bombardament, iar soldaţii Regimentului al 506-lea de
paraşutişti au intrat în oraş în timpul nopţii, şi au salvat restul
civililor din oraşul în flăcări.
 |
| Tancul german Panther |
A patra zi: miercuri, 20 septembrie
Podul de la Arnhem
Forța
comandată de locotenent-colonelul John Dutton Frost a reușit să reziste
pe pozițiile cucerite și a stabilit legătura pe la prânz cu Divizia I prin intermediul rețelei
publice de telefonie. Ei au aflat că nu există șanse ca blindatele Corpului al 30-lea să poată străpunge
apărarea germană și să ajungă până la Arnhem,
fiind oprite în fața podului de la Nijmegen.
Până în jurul prânzului, pozițiile britanice din zonă fuseseră puternic
slăbite. Printre luptătorii aliați se numărau morți și numeroși răniți. Lipsa
acută de muniție, în special a încărcăturilor pentru armele antitanc, le-a
permis tanchiștilor germanilor să demoleze numeroase clădiri folosite de
britanici. Apa, alimentele și materialele medicale ale britanicilor erau pe
sfârșite. Numărul răniților a fost atât de ridicat, iar clădirile care-i
adăposteau erau într-un așa mare pericol de prăbușire, încât părțile combatante
au căzut de acord asupra acceptării unui armistițiu de două ore, timp în care
răniții aliați, (printre care și comandantul lor, locotenent-colonelul John Dutton Frost), să fie evacuați și
predați spre îngrijire părții germane. Comanda britanicilor a fost preluată de colonelul Frederick Gough.
 |
| Locotenent-colonelul John Dutton Frost |
Germanii au
eliminat pe rând restul puctelor de rezistență pe parcursul zilei, recucerind
controlul asupra rampei nordice de acces pe pod. Astfel, rezervele germane au
putut traversa podul, îndreptându-se mai apoi spre Nijmegen. Resturile forțelor britanice de la Arnhem au continuat să lupte cu îndărătnicie, uneori în încleștări
sângeroase om la om, dar, în dimineața zilei următoare, aproape toți
supraviețuitorii fuseseră luați prizonieri. Ultimul mesaj radio emis din
rândurile britanicilor, auzit doar de operatorii germani, a fost: „out of ammo, God save the King ([am rămas] fără muniție, Dumnezeu să-l protejeze pe
Rege)”.
 |
| Prizonieri britanici de la Arnhem |
Oosterbeek
Mai spre
vest, resturile Diviziei I aeropurtate
s-au concentrat la Oosterbeek pentru
ultima lor acțiune de luptă. La est de localitate, se aflau batalioanele 1, 3 și 11 de parașutiști și regimentul de infanterie care, în timpul
luptelor sângeroase din dupăamiaza zilei, au reușit să respingă inamicul și să
păstreze fragilul cap de pod.
În pădurile
de la vest de Oosterbeek, Brigada a 4-a de parașutiști a luptat
pentru a ajunge în zona diviziei, dar a trebuit să facă față reacției viguroase
a infanteriștilor germani, care aveau și sprijinul artileriei, mortierelor și
tancurilor (unele dotate cu aruncătoare de flăcări). Parașutiștii au avut pierderi
grele. Batalionul al 10-lea a ajuns
la Oosterbeek în primele ore ale
serii cu doar 60 de oameni.
Mai departe
în spatele frontului, batalionul al
156-lea de parașutiști suferea de pe urma atacurilor violente ale
germanilor, pe care a trebuit să le respingă pe rând până în momentul în care
și-au organizat propriul contraatac. Contraatacul parașutiștilor a fost un
succes, germanii nerealizând că luptă nu cu trupe aflate în ofensivă, ci în
retragere. Batalionul, compus din aproximativ 150 de luptători, a atacat la baionetă, cucerind un luminiș în
pădure, unde au rămas blocați timp de 8
ore. Spre seară, cei 75 de
supraviețuitori au declanșat un atac disperat la baionetă și, în timpul
unor lupte dure corp la corp, și-au deschis drum prin liniile germane până la
punga aliată de la Oosterbeek.
Nijmegen
Bărcile
cerute de Divizia a 82-a cu o zi mai
înainte nu au fost livrate, iar în dimineața acelei zile s-a ordonat în grabă
forțarea cursului apei. Pe la ora 15:00,
batalionul al 3-lea a traversat râul
în bărci de asalt făcute din pânză de cort. Lipsa vâslelor i-a obligat pe unii
dintre soldați să vâslească cu paturile puștilor (patul puştii era din lemn şi
destul de lat, aproximativ 15 cm).
Aproximativ jumătate dintre bărcile de asalt au reușit traverseze râul în ciuda
focului puternic al germanilor. Supraviețuitorii traversării au atacat peste un
câmp deschis de aproximativ 200 de metri
și au cucerit capătul de nord al podului. Germanii s-au retras de la ambele
capete ale podului, soldații aliați luând în stăpânire podul după patru zile de luptă. Atacul foarte
sângeros a fost poreclit „Mica Omaha”,
prin comparație cu luptele sângeroase din Ziua Z de pe Plaja Omaha (unde
debarcaseră în iunie trupe americane).
Spre est,
atacurile germanilor asupra înălțimilor au înregistrat succese importante,
cucerind singurul pod pe care-l puteau folosi tancurile. Contraatacul aliat i-a
alungat pe germani înapoi pe pozițiile de plecare până la ora 20:00. Totuși, aliații au pierdut teren
în fața atacurilor infanteriei și tancurilor germane de la Im Thal și Legewald. În
acel moment a devenit clar că germanii aveau intenția să taie șoseaua
principală, ceea ce ar fi dus la fragmentarea unităților aeropurtate și ar fi
stopat înaintarea elementelor Corpului
al 30-lea.
Mai la sud,
au continuat luptele dintre germani și Divizia
a 101-a, o subunitate de tancuri germane reușind în cele din urmă să
cucerească pentru o perioadă de timp o porțiune a șoselei, de unde au trebuit
însă să se retragă datorită terminării muniției.
A cincea zi, joi, 21 septembrie
Oosterbeek
Aproximativ 3.600 de supraviețuitori ai Diviziei I aeropurtate s-au adăpostit
în clădirile și pădurile din Oosterbeek
cu intenția de a apăra capul de pod de peste Rin până la sosirea blindatelor Corpului al 30-lea. Pe parcursul zilei,
pozițiile lor au fost atacate de pe toate direcțiile. În sud-est, resturile
batalioanelor 1, 3 și 11 de parașutiști și a regimentului al 2-lea Staffordshire de infanterie au respins
un atac important al germanilor, sprijinit de focul artileriei ușoare
divizionare. În nord, Batalionul al
7-lea de grăniceri scoțieni a fost la un pas de a fi copleșit, dar în urma
unui contraatac la baionetă situația a fost restabilită. Cel mai serios atac al
zilei a fost declanșat de compania „B”
a grănicerilor scoțieni, care controla un sector vital din apropierea unui pod
plutitor, care era singura cale pe care se puteau primi întăriri de la
camarazii din sud. Compania a fost copleșită de atacul infanteriei și
blindatelor germane. Contraatacul aliat a eșuat, iar resturile companiei au
fost redistribuite la alte subunități. Divizia a rămas într-o situație foarte
dificilă, având sub control numai 650 de
metri de mal.
 |
| Încercări de salvare a diviziei I aeropurtate britanice |
O încercare
de reaprovizionare pe calea aerului efectuată de RAF a fost respinsă de singura escadrilă de avioane de vânătoare
germană disponibilă de-a lungul întregii acțiuni. Avioanele Focke-Wulf Fw 190 au prins aparatele
aliate la altitudine joasă și au doborât 15
dintre ele, iar antiaeriana germană a mai doborât încă opt avioane (aceste avioane britanice erau de fapt bombardiere
cvadrimotoare Stirling). Vânătorii
germani au reușit să penetreze ecranul protector asigurat de avioanele
americane de intercepție, datorită faptului că una dintre escadrilele americane a ajuns cu întârziere în
sectorul de patrulare dinte Lochem și
Deventer. Escadrila aliată de vânătoare, deși sosită cu
întârziere, s-a răzbunat, doborând 15
dintre cele 22 de Focke-Wulf-uri care se îndreptau către
propria bază (această escadrilă americană avea în componenţă avioane de
vânătoare P-47 Thunderbolt).
 |
| Avionul de vânătoare german Focke-Wulf Fw 190 |
 |
| Bombardierul britanic Stirling |
 |
| Avionul de vânătoare american P - 47 Thunderbolt |
Intrarea parașutiștilor polonezi
în luptă
După două zile
de amânare datorită condițiilor meteo nefavorabile, Brigada I independentă de parașutiști
polonezi, aflată sub comanda generalului-maior Stanislaw Sosabowski a intrat în luptă
în dupăamiaza zilei de 21 septembrie. Ei au fost lansați deasupra
obiectivelor din 144 avioane de
transport americane C-47 Dakota. Cam
două treimi ale efectivelor brigăzii au fost parașutate în fața
pozițiilor deținute de Divizia I aeropurtată pe un nou câmp de aterizare
la sud de Rin, lângă satul Driel.
Coordonarea proastă a avioanelor RAF
de transport a făcut ca proviziile să fie parașutate la 15 km depărtare de zona de aterizare a polonezilor.
 |
| Generalul-maior Stanislaw Sosabowski |
Polonezii
trebuiau să folosească un bac plutitor pentru a traversa râul în sprijinul Diviziei I aeropurtate, dar au
descoperit că malul opus era sub controlul germanilor și, în plus, bacul lipsea
din zonă. Ceva mai târziu, bacul a fost descoperit distrus în aval. Polonezii,
incapabili să-și ajute aliații, s-au retras peste noapte în satul Driel. Divizia I aeropurtată a reușit să ia legătura radio cu bateriile de
artilerie ale Corpului al 30-lea,
care înaintase dinspre sud. Spre deosebire de restul cazurilor, de această dată
legăturile radio au funcționat fără întrerupere pe toată durata luptelor, iar
regimentul de artilerie a reușit să sprijine cu foc Divizia I.
Nijmegen
În ciuda
faptului că podul Nijmegen a fost
cucerit, iar orașul a fost eliberat cu o seară în urmă, Divizia de blindată de
gardă nu a început
înaintarea decât 18 ore mai târziu
(aşa-zisa „pauză de ceai”), pe la prânz. Generalul Brian
Horrocks a pretins că a avut nevoie de această amânare pentru a-și
pune în ordine trupele zdruncinate după luptele pentru cucerirea orașului. Aceasta a fost
o decizie controversată, care a fost criticată destul de dur în anii
postbelici. O jumătate din divizie trebuia să fie detașată pentru sprijinirea Diviziei a 82-a aeropurtate, în
condițiile în care germanii încercau să izoleze avangarda de restul trupelor
aliate. Restul trupelor rămase erau în criză de combustibil și erau epuizate
după luptele grele de la Nijmegen.
Planul Operațiunii Market Garden
depindea de deplasarea trupelor și aprovizionarea pe o singură șosea. Acest
fapt putea duce la întârzieri, de vreme ce deplasarea trupelor nu putea să se
facă pe rute alternative, pentru a susține efortul de înaintare.
În teren,
întârzierea a permis germanilor să-și întărească mult defensiva la sud de Arnhem, favorizată mult de cucerirea
ambelor capete ale podurilor. Înaintarea blindatelor aliate, restricționată de
terenurile mlăștinoase, care împiedicau deplasarea în afara drumului principal,
a fost oprită rapid de o linie defensivă puternică. Blindatele nu au avut
posibilitatea să ocolească această linie defensivă. Pentru a rezolva situația,
a fost chemată în ajutor Divizia a 43-a, care trebuia să ocolească
liniile germane și să facă joncțiunea cu polonezii aflați la Driel. Totuși, Divizia a 43-a era la 36 de
kilometri depărtare și avea în față un ambuteiaj uriaș. De abia în ziua
următoare a reușit Divizia a 43-a să
traverseze râul Waal și și-a început
deplasarea.
Germanii
s-au străduit tot timpul să cucerească supremația în zonele de luptă și au
desfășurat contraatacuri de-a lungul întregii rute de deplasare a Corpului al 30-lea, deși Divizia a 101-a a continuat să
exploateze succesele lor inițiale.
Pe la ora 15:00, 406 planoare remorcate de avioane C-47 și 33 de avioane de
transport C-47 au executat o misiune
de aprovizionare a Diviziei a 82-a
aeropurtate. Cam 60% dintre
provizii au fost recuperte (încărcătura a 351
de planoare) cu ajutorul civililor olandezi. Cea mai mare parte a
diviziilor 82 și 101, întărite cu unități blindate
britanice, s-au angajat în misiuni defensive în încercarea de păstrare a
controlului asupra șoselei, atacurile germane fiind respinse de-a lungul
întregii rute de deplasare a aliaților.
Podul de la Wijchen
După
succesul Regimentului 504 de infaterie
parașutată de la Wijchen,
germanii au încercat să atace podul dinspre capul lui nordic. Infanteriștii
aliați au luat legătura cu Divizia 101 cerând ajutor. Divizia 101 s-a îndreptat spre Wijchen,
i-a ajutat pe infanteriști să recucerească localitatea Edithbridge, iar germanii au trebuit să se retragă. Aliații au
păstrat controlul podului Wijchen.
Deznodământul acestei bătălii rămâne să vi-l povestesc săptămâna viitoare, în al treilea episod.
Bibliotecar, prof. Florin Miheş.
