Crucişătoarele
„gigantice”
Clasa
americană de crucişătoare Alaska a
reprezentat cea mai grea clasă de crucişătoare construite înaintea celui de-al
doilea război mondial. Din cauza apariţiei „cuirasatelor de buzunar” germane şi
a „supercrucişătoarelor” japoneze (ce se zvonea că vor fi construite de marina
militară japoneză), nave ce beneficiau de tunuri mai mari de 203 mm, americanii au construit clasa
de crucişătoare Alaska, ce se vroia a fi clasa crucişătoarelor „ucigaşe de crucişătoare”, ce dispuneau de tunuri de 305 mm, similare celor amplasate pe cuirasatele vremii. Aceste
tunuri erau plasate, clasic, exact ca la cuirasate, în trei turele triple, două în faţa şi una în spatele navei.
 |
| Crucişător de clasă Alaska |
Crucişătoarele
antiaeriene
Dezvoltarea
crucişătoarelor antiaeriene a început în 1935,
când Marina Regală Britanică a reînnarmat crucişătoarele uşoare HMS Coventry şi HMS Curlew. Tuburile lanstorpilă şi tunurile antiaeriene de 152 de mm au fost demontate de pe
aceste nave şi înlocuite cu zece tunuri
antiaeriene de 102 mm cu unghi mare de tragere, ce puteau astfel doborî
orice bombardier inamic, indiferent la ce altitudine zbura acesta. Ulterior,
britanicii au mai modificat încă 6 crucişătoare
de clasă C în aceeaşi manieră, dar după câteva exerciţii militare pe mare au
observat că noile crucişătoare rezultate din această transformare deveneau
vulnerabile la atacurile din partea altor nave de suprafaţă şi submarine. Pentru
a compensa acest neajuns, în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale atât
britanicii, cât şi americanii au construit crucişătoare dotate cu tunuri cu
dublu rol, ce puteau doborî şi bombardierele inamice şi puteau lovi şi navele
de suprafaţă sau submarinele Axei (cumva aceste tunuri s-au inspirat din
„experienţa germană”, armata germană modificând doar unghiul de tragere al
tunurilor antiaeriene de 88 de mm, ce puteau astfel distruge nu doar avioane ci
şi tancurile inamice). Primele crucişătoare antiaeriene, construite special
pentru acest scop au fost cele britanice de clasă Dido (construite între 1940
– 1942) şi americane de clasă Atlanta
(realizate cam în aceeaşi perioadă, dar mai multe), iniţial ambele clase aveau şi tuburi lanstorpilă, dar, ulterior
în timpul războiului aceste tuburi au fost demontate pentru a primi mai multe
tunuri cu dublu rol.
 |
| Crucişător de clasă Dido |
 |
| Crucişător de clasă Atlanta |
Ulterior,
după al doilea război mondial, marinele militare au trecut direct la
construirea crucişătoarelor dotate cu tunuri cu dublu rol, cum au fost de
exemplu crucişătoarele americane USS
Worcester şi USS Roanoke
(lansate la apă în 1948 şi 1949), două crucişătoare olandeze de clasă De Zeven Provinciën (lansate la apă în
1953), crucişătoarele franceze De Grasse
şi Colbert (lansate în 1955 şi 1959)
şi crucişătoarele britanice HMS Tiger,
HMS Lion şi HMS Blake (realizate de marina „perfidului Albion” între 1959 –
1961).
Al doilea război
mondial şi perioada postbelică
Crucişătoarele
din toate flotele militare ale beligeranţilor din al doilea război mondial au
participat activ la câteva bătălii navale în prima parte a războiului, alteori
escortau cuirasatele şi portavioanele ce participau separat la alte confruntări
navale. Spre sfârşitul războiului Aliaţii au folosit crucişătoarele doar pentru
protecţia antiaeriană a grupurilor operative centrate în jurul portavioanelor
şi pentru bombardarea ţărmului unde efectuau invazii. Dintre puterile Axei,
japonezii, în a doua parte a războiului, de asemenea au folosit crucişătoarele
pentru protecţia portavioanelor şi cuirasatelor proprii, mai ales în bătăliile
dezastruoase pentru marina japoneză din Marea
Filipinelor şi Golful Leyte
(două bătălii navale ce au asigurat superioritatea americană navală, necesară
eliberării insulelor Filipine).
În
perioada 1937 – 1941, japonezii ce
se retrăseseră din toate tratatele navale de dezarmare, au modificat şi
completat crucişătoarele din clasele Mogami
şi Tone, transformându-le în
crucişătoare grele. Astfel, au înlocuit turelele triple de tunuri de 155 mm cu turele duble de tunuri de 203 mm, de asemenea li s-au montat mai
multe tuburi lanstorpilă, fiecare crucişător „beneficiind” de 16 tuburi lanstorpilă de 610 mm. În plus, în 1941 crucişătoarele uşoare Ōi şi Kitakami (ce fuseseră construite în 1920) au fost transformate în crucişătoare-torpiloare ce aveau patru tunuri de 140 de mm şi 14 tuburi
lanstorpilă de 610 mm. În 1944
Kitakami a fost „upgradat” şi mai mult, opt
tuburi lanstorpilă primind aşa-numitele torpile „Kaiten” (torpile conduse spre ţintă de un pilot marinar sinucigaş,
amplasat în mica carlingă a torpilei).
 |
| Crucişător de clasă Mogami |
 |
| Crucişător de clasă Tone |
Americanii
au construit cele mai multe crucişătoare dintre beligeranţi în timpul
războiului, şi anume 14 crucişătoare
grele de clasă Baltimore, 27 uşoare
de clasă Cleveland şi 8 crucişătoare
antiaeriene de clasă Atlanta. Americanii au construit aşa multe
crucişătoare din cauza pierderilor suferite în 1942 în Pacific (şapte
crucişătoare americane scufundaseră japonezii şi alte cinci ce erau în dotarea britanicilor) şi pentru că aveau nevoie de
multe nave ce să escorteze portavioanele de clasă Essex, ce acţionau în bătăliile purtate cu niponii.
 |
| Crucişător de clasă Baltimore |
 |
| Crucişător de clasă Cleveland |
Japonezii,
în schimb pierzând 4 crucişătoare grele
şi 2 uşoare în 1942, au mai
construit doar 5 crucişătoare uşoare
în tot războiul, şi în plus acestea aveau doar 6 tunuri de 155 de mm.
Pierzând
20 de crucişătoare în perioada 1940 – 1942 (pentru că marina britanică
lupta pe două fronturi navale, cu germanii şi japonezii), britanicii au mai
construit 13 crucişătoare uşoare
(clasele Minotaur şi Crown Colony) şi 16 crucişătoare antiaeriene (clasa Dido) în tot restul războiului.
 |
| Crucişător britanic Minotaur |
 |
| Crucişător britanic Crown Colony |
Dezvoltarea
crucişătoarelor americane în epoca postbelică
După
al doilea război mondial, americanii au înţeles pericolul reprezentat de
apariţia rachetelor în tehnologia militară navală, în plus aveau şi o „experienţă”
considerabilă furnizată de atacurile kamikaze efectuate de japonezi, atacuri ce
le avariaseră destul de multe nave. Pentru a combate aceste pericole, iniţial,
americanii au schimbat tunurile antiaeriene instalate pe noile crucişătoare,
trecând de la tunurile uşoare de 40
şi 20 de mm, la unele de 76 de
mm. În plus, pe termen lung au gândit introducerea pe crucişătoare a unor
baterii de rachete antiaeriene şi antinavă de diferite tipuri, baterii capabile
să scufunde navele şi submarinele inamice, şi de asemenea să doboare
bombardierele ruseşti (ce au devenit inamice în timpul războiului „rece”). Astfel,
de la mijlocul anilor 1950,
crucişătoarele americane au început să fie dotate cu trei tipuri diferite de
rachete navale aer-sol: Talos (rază
lungă de acţiune), Terrier şi Tartar (rază medie şi respectiv scurtă
de acţiune). Rachetele Talos şi Terrier puteau primi şi focos nuclear, de aceea
în caz de război nuclear puteau fi folosite la bombardarea ţărmului inamic şi
scufundarea navelor ruseşti. Şeful Statului Major al Marinei Americane,
amiralul Arleigh Burke, a avut un
rol decisiv în dezvoltarea mai rapidă a acestor sisteme de rachete.
 |
| Amiralul Arleigh Burke |
Rachetele
Terrier au fost iniţial amplasate pe două crucişătoare de clasă Baltimore, a căror conversie în crucişătoare
dotate cu rachete s-a definitivat în anii 1955 – 1956. Convertirea la noua
specificaţie cu rachete a încă şase crucişătoare de clasă Cleveland, apoi transformarea celor de clasă Farragut în fregate şi dezvoltarea distrugătoarelor de clasă Charles F. Adams a dus la apariţia mai
multor nave dotate cu cele trei tipuri de rachete menţionate anterior în
perioada 1959 – 1962. Tot în această
perioadă a fost construit şi crucişătorul USS
Long Beach (primul dotat cu un reactor atomic ca motor) ce avea două
lansatoare de rachete Terrier şi unul de tip Talos, plus lansatorul de rachete
antisubmarin ASROC. Toate aceste
tipuri de crucişătoare amintite mai sus, după convertirea în crucişător cu
rachete, mai păstrau totuşi una sau două turele duble de tunuri (adică
chestiile clasice, ce trag cu obuze), pe care le puteau folosi în bombardarea
inamicului aflat pe ţărm. Ulterior, în perioada 1962 – 1964, alte trei crucişătoare din clasele Baltimore şi Oregon City au fost convertite în noua clasă Albany, ce aveau în dotare două lansatoare duble de rachete Talos
şi Tartar, sistemul antisubmarin ASROC şi două tunuri clasice de 127 de mm folosite pentru autoapărare
contra navelor mai mici.
 |
| Crucişătorul USS Long Beach |
 |
| Crucişătorul Oregon City |
 |
| Crucişător de clasă Albany |
Până
în 1980, la cele zece fregate Farragut s-au mai adăugat alte patru
clase de fregate şi două nave neincluse în nici o clasă, formând un total de 36 de fregate dotate cu rachete, din
care opt aveau propulsie nucleară
(adică reactor atomic ca şi motor, exact ca portavioanele şi submarinele cu
propulsie nucleară). Dar, înainte cu câţiva ani, adică în 1975, marina americană a reclasificat crucişătoarele Farragut în
distrugătoare, pentru că aveau tonaj mai mic ca restul navelor, restul de 26 de nave fiind redenumite crucişătoare
cu rachete cu ghidaj laser. De asemenea, în anii 1970 – 1980 americanii au început să retragă din serviciul
operaţional, gradual, o parte din crucişătoarele ce fuseseră construite încă în
al doilea război mondial. Cele de clasă Farragut, uneori după ce au fost
redenumite distrugătoare, au fost înlocuite de noua clasă Leahy, mult mai ieftină în privinţa costurilor de operare, pentru
că deşi avea o masă mai mare cu 1.520 de
tone, era deservită de doar 377
de marinari, faţă de cei 1.200
necesari pentru navele de tip Farragut. În plus, în 1980 a fost retras din serviciul activ sistemul de rachete Talos
(chiar şi pentru americani era mult prea costisitor), iar navele de tip Albany
au fost şi ele casate pentru a reduce costurile marinei. De pe crucişătorul USS Long Beach a fost demontat lansatorul de rachete Talos, în 1981, şi a
fost înlocuit cu noua rachetă antinavă, mult mai performantă (folosită şi azi
de navele americane) Harpoon. Cam în
aceeaşi perioadă navele ce aveau rachete Terrier au fost îmbunătăţite, adică
aceste vechi rachete din anii 1950 au fost înlocuite cu mai performanta rachetă
cu rază extinsă de acţiune RIM-67
Standard (această rachetă are două posibile utilizări, putând fi folosită
atât ca rachetă sol-aer, cât şi pe sistem antinavă), capabilă să lovească nave
şi submarine inamice situate la maximum 185
de kilometri.
 |
| Crucişător de clasă Leahy |
Americanii
au folosit aceste fregate şi crucişătoare cu rachete pe toată durata „războiului
rece”, şi mai ales în timpul războiului din Vietnam, pentru bombardarea ţărmului inamic şi doborârea avioanelor
de vânătoare ce ameninţau portavioanele americane angajate în acest conflict.
Câteva crucişătoare au mai fost folosite şi în câteva intervenţii militare
americane, în diferite locuri de pe planetă, cum ar fi Liban, Libia, Grenada, Panama, Somalia, şi
chiar în primul război din Golf, când de pe ele se lansau rachete de croazieră Tomahawk ce bombardau instalaţiile
militare ale regimului lui Saddam Hussein.
Până
în 1995, toate navele mai vechi,
convertite din nave din al doilea război mondial, sau construite în anii 1960,
au fost înlocuite de americani cu crucişătoarele de clasă Ticonderoga, al căror principal rol e să apere portavioanele din
flotele marinei americane (în prezent marina „Unchiului Sam” are în serviciu operaţional
11 portavioane cu propulsie
nucleară, şi recent preşedintele Trump a propus să mai fie scos încă unul de la
„naftalină”).
Dezvoltarea
crucişătoarelor ruseşti în epoca postbelică
În
marina militară rusească crucişătoarele formau baza grupurilor operative (adică
formaţiunile de nave militare ce acţionează împreună într-o misiune). Imediat
după al doilea război mondial ruşii au construit o întreagă flotă de
crucişătoare uşoare clasice (adică nave ale căror arme principale erau tunurile
de calibru asemănător celor de pe fostele cuirasate), dar după 1960 au început
să le înlocuiască cu nave mai mari, mai grele numite crucişătoare cu rachete,
ce erau dotate cu foarte multe rachete antinavă de croazieră şi antiaeriene
(rachetele de croazieră sunt acele rachete ce zboară la o înălţime de maxim 90 de metri deasupra solului sau apei,
cu o viteză aproape supersonică şi de multe ori sunt detectate prea târziu
pentru a se mai putea face ceva împotriva lor). Au făcut acest lucru din cauza
doctrinei ruse a „atacului prin saturare”, ce prevedea atacarea inamicului cu
cât mai multe rachete deodată pentru a-i scufunda acestuia navele foarte rapid.
De aceea, crucişătoarele ruse construite după 1960 aveau montate foarte multe tuburi de lansare a rachetelor
antinavă şi antiaeriene, de multe ori navele lor având de 3 sau 4 ori mai multe
rachete decât cele din dotarea NATO. În schimb, americanii şi aliaţii din NATO,
aveau rachete mai precise şi cu o rază mai mare de acţiune.
În
perioada 1962 – 1965 au intrat în
serviciul operaţional al marinei ruse patru
noi crucişătoare de clasă Kynda,
ce aveau opt tuburi lansatoare de rachete antinavă, rachete ce puteau atinge
ţinte aflate la o distanţă de 450 de kilometri, ce puteau fi în plus ghidate
precis pe jumătate din distanţa parcursă până la ţintă. Odată lansate, tuburile
mai aveau un set de rachete de rezervă pentru reîncărcare. Alte patru crucişătoare de clasă Kresta I au intrat în serviciu în
perioada 1967 – 1969, dar acestea nu
aveau decât patru tuburi lansatoare de rachete antinavă, fără încărcătură de
rezervă.
 |
| Crucişător de clasă Kynda |
 |
| Crucişător de clasă Kresta I |
În
perioada următoare, adică 1969 – 1979
numărul crucişătoarelor ruse a crescut de mai mult de trei ori, odată cu
lansarea a 10 crucişătoare de clasă Kresta II şi 7 de clasă Kara. Aceste
două clase aveau opt lansatoare de
rachete de diametru mare, al căror scop era iniţial neclar navelor din flotele
NATO. Aceste tuburi lansau racheta rusească SS-N-14 Silex, ce era de fapt o torpilă de calibru mare, capabilă
să distrugă submarine şi nave inamice situate la maxim 90 de kilometri. Această
schimbare de strategie a ruşilor se datora faptului că, atunci, ei considerau
că principalul pericol la adresa „bastionului păcii” (cum se autonumeau cu
emfază ruşii în perioada războiului rece) ar fi submarinele nucleare americane
şi britanice ce trebuiau scufundate rapid în caz de război nuclear, pentru a
putea permite submarinelor nucleare ruseşti să se apropie de coastele S.U.A.
pentru a-şi lansa ogivele nucleare.
 |
| Crucişător de clasă Kresta II |
 |
| Crucişător de clasă Kara |
Ulterior,
după 1980, ruşii şi-au schimbat din
nou strategia, odată cu lansarea noilor clase de crucişătoare (dotate din nou
cu foarte multe rachete antinavă) Kirov
şi Slava, ce sunt în dotarea marinei
ruse şi în zilele noastre.
Utilizatori actuali de
crucişătoare
Marina Militară Chineză
a lansat recent distrugătorul Tip 055
ce va intra în serviciul operaţional de anul viitor. Dar, deşi această navă e
clasificată oficial ca distrugător, mulţi analişti militari consideră că nava
chinezilor e prea mare şi prea bine înarmată pentru un distrugător, fiind de
fapt un crucişător. Această navă e clasificată oficial ca şi crucişător şi de
specialiştii din Departamentul American
de Apărare.
Grecia
are un crucişător, numit Georgios Averof,
ce funcţionează ca nava-amiral a flotei militare greceşti, dar e ţinută mai
mult în port, fiind folosită foarte rar în misiuni de marina greacă.
Peru
a avut tot un crucişător şi el, numit Almirante
Grau, ce a fost un crucişător de clasă De
Zeven Provinciën, produs de olandezi, de la care l-au cumpărat peruanii. Deşi
a fost modernizat la sfârşitul anilor 1980,
fiind transformat în crucişător dotat cu rachete de croazieră, acest vas e
singurul din lume care mai are clasicele tunuri cu obuz de calibru mare (152 de mm), ce erau în dotarea
beligeranţilor din al doilea război mondial. Recent, pe 26 septembrie 2017, el
a fost „pensionat”.
Rusia
are în dotare trei crucişătoare cu rachete de clasă Slava (cu un deplasament de 12.500 de tone) şi două crucişătoare
grele cu propulsie nucleară de clasă Kirov
(28.000 de tone). De asemenea mai are încă două crucişătoare de clasă Kirov şi unul de clasă Kara (9.700 de tone) ţinute în rezervă,
ultimul fiind situat în bazele ce compun flota rusă din Marea Neagră.
 |
| Crucişător de clasă Kirov |
 |
| Crucişător de clasă Slava |
Coreea de Sud
are în dotare 3 distrugătoare din clasa Marele Sejong (cu un deplasament de 11.000
de tone), dar, deşi sunt clasificate astfel, oficial de coreeni, analiştii
străini consideră că ar fi de fapt crucişătoare datorită faptului că sunt mai
grele şi mai bine înarmate ca orice distrugătoare din flotele militare ale
lumii.
Ucraina
are în dotare un crucişător de clasă Slava
(11.500 de tone), numit bineînţeles Ukrayina, ce era în construcţie în momentul
destrămării Uniunii Sovietice. Ucraina a moştenit acest crucişător în momentul
în care a devenit independentă, dar momentan el nu e operaţional pentru că e
finisat doar în proporţie de 95%,
fiind nevoie de încă aproximativ 30 de milioane de dolari pentru a putea fi
terminată instalarea tuturor sistemelor de armament necesare funcţionării sale.
S.U.A.
are în dotare cel mai mare număr de crucişătoare din toate marinele militare
ale lumii, şi anume 22 de crucişătoare
de clasă Ticonderoga. La un moment
dat, aveau chiar 27, dar primele 5 din ele au fost casate, unul fiind
folosit ca ţintă în poligoanele marinei, iar restul au fost tăiate şi vândute
ca fier vechi (bineînţeles după ce marina americană a recuperat toate sistemele
de armament de pe acele crucişătoare). Aceste crucişătoare au un deplasament de
9.800 de tone, fiind mai uşoare ca
cele ruseşti au şi o viteză maximă de deplasare mai mare, şi anume 60 de km/h. Ca armament aceste
crucişătoare au instalate 61 de tuburi
duble ce pot lansa 122 de rachete
de diferite tipuri (antiaeriene, sol-aer, antinavă, antisubmarin) între ele
fiind şi câteva tuburi cu celebra rachetă de croazieră Tomahawk, 8 rachete
antinavă Harpoon, două tunuri uşoare de 127 de mm, două tunuri antiaeriene de 25 de mm, două sau patru mitraliere grele de calibrul 12,7 mm, două sisteme
Phalanx (acest sistem foloseşte tunul cu ţeavă rotativă de tip Gatling - inventat de elveţieni -
pentru a doborî rachetele antinavă inamice, poate trage prin cele şase ţevi de
la 3.000 la 4.500 de gloanţe de calibrul 20
de mm pe minut, la o distanţă maximă de 3,5 kilometri) şi două
tuburi triple lanstorpilă de 324 de
mm. În zonele critice ale navei sunt montate panouri din Kevlar ce
protejează nava de gloanţele inamice, iar ca şi dotare pentru misiuni de
recunoaştere şi salvare pe mare, crucişătorul acesta poate adăposti în hangarele interioare două elicoptere de tip Sikorsky
SH-60 Seahawk.
 |
| Crucişător de clasă Ticonderoga |
 |
| Elicopterul Sikorsky SH-60 Seahawk |
La
scrierea acestui articol, m-am „inspirat” din următoarele surse online:
9.
https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_Navy
Prof.,
bibliotecar Florin Miheş.
