7 martie 2018

Pe 7 scari , in secole diferite

Pasiunea de excursionist se educă și se crește.
Ca să iubim natura să o înțelegem și să o protejăm trebuie să începem procesul de cunoaștere de la o vârstă fragedă.
Am avut șansa să am bunici la poale de munte și să pornesc pe poteci mai înguste sau mai late de mică. Nu spun că la 10 ani a fost ușor să urcăm pe munți, să facem excursii de o zi, dar acum uitându-mă în urmă spun oau...

Călător atunci și acum sunt martor peisajelor în transformare sub influența mai inspirată sau mai neinspirată a omului. 

Copiilor mei cu toate comentariile și revolta am reușit să le insuflu dragostea de natură și de aventură.



În 2014 am pornit în concediu prin tară cu gândul de a parcurge cîteva trasee pe lîngă Brașov. 
Am  găsit amplasată într-o zonă liniştită,o pensiune in apropiere de oraș,  la poalele masivului Piatra Mare.Restaurantul serveşte micul dejun şi specialităţi româneşti, iar oaspeţii se pot relaxa în piscina interioară şi în curtea interioară. Camerele sunt decorate adecvat şi toate au TV cu ecran plat şi baie privată cu duş sau cadă.
In camere avem internet Wi-Fi și avem la dispoziţie facilităţi de tenis de masă, biliard şi grătar totul pregătit parcă să ne țină ocupați și să ne distragă de la scopul vizitei.


Intrăm fără dificultat pe traseul spre Canionul 7 Scări. Mă erijez în ghid, deh am mai fost pe aici, și am surpriza că poteca însoțită de marcaj urcă și coboară pe versantul muntelui. Clar nu este ca in amintirile mele. Subit îmi dau seama că pe vremuri am mers doar pe firul văii mare parte din drum .Mă revolt împotriva potecii de pe versant si cobor în vale. Mi se reproșează că am părăsit marcajul dar amintirile sunt mai puternice.
In vale prima imagine care mă primește este acest aranjament de falși nuferi în oaza din mijlocul pietrei.Clar a mai trecut cineva pe acolo ignorând potecile abrupte.







*Pe vremuri cu bunicul am pornit în excursie la 6 dimineața,din Brașov,  autobusul ne-a dus doar până la Noua, de acolo pe câmpuri am pornit spre Dâmbul Morii. Tin minte cum vedeam trenuri lungi și ne distram numărând vagoanele de marfă, și cum drumul mi se părea interminabil. Nu primeam pauze de odihnă prea lungi, doar cât să ne bălăcim câte un pic în valea pe lângă care mergeam. Pe vremea aceea nici urmă de mașini în zonă, sau de panouri de informare despre traseele montane din Masivul Piatra Mare cum sunt acum. Totuși când am intrat în pădure nu eram singuri, am întâlnit foarte mulți oameni, probabil localnici, la cules de zmeură în acea perioadă a anului.


Acum din kilometru în kilometru sunt puse grupuri de mese, turistul de azi are nevoie de tot confortul, obosește rapid și are nevoie de timp și ambient amenajat pentru a putea reface rezerva de energie.

*Atunci, ne așezam pe o piatră, ne bălăceam picioarele în apa rece de munte, și mușcam dintr-un corn cu unt. Imi aminteam clar traseul pe firul văii, nu foarte complicat, dar pentru copilul de atunci un pic cam lung.


Acum potecile puse pe versanți duc de fapt spre platforme pentru tiroliene. Erau în lucru la data trecerii noastre prin zonă, o exploatare comercială a zonei și a spațiului oferit de munte. O capcană pentru turistul atras de senzații tari. Ajunși în canion nimic nu mai e la fel. Totul e sigur, 7 scări cu platforme metalice sigure și suficient de largi. Trecerea prin canion rămâne spectaculoasă, dar a dispărut emoția de acum peste 25 de ani ...






*Nu mai sunt foarte sigură dar în anii 74-75 erau niște scări metalice, niște platforme metalice de trecere care nu îmi mai amintesc dacă aveau balustrade sau nu. Cu siguranță îmi amintesc de treptele rotunde, alunecoase ale scărilor care se clătinau amenințător sub căderea de apă. Se șoptea că cineva nu de mult timp ( la momentul acela ) ar fi căzut ...  Și acum simt emoția și panica urcușului. Atunci , nu ne-am oprit la ieșirea din canion, am urcat până la cabana Piatra Mare, și de acolo am coborât pe drumul forestier. Cândva pe seară am ajuns înapoi în siguranța casei, foarte obosiți cu picioarele pline cu bășici...


Ani de zile am visat să mă întorc acolo, dar părea o călătorie de poveste pe care nu o mai poți reconstitui pentru că cunoscătorii au dispărut și traseul a fost pierdut , intrarea în munți închisă.

Drumul pierdut, a fost regăsit, desigur transformat, aclimatizat pentru acest secol. Farmecul a rămas, doar trăirea personală a fost un pic diferită.

A mai experimentat careva dintre voi așa ceva? Retrăirea peste zeci de ani a unei experiențe care părea magică. Cum resimțiți schimbarea de peisaj, transformarea mediului ?

Rămân un călător ”un poet al drumurilor pe marginea cărora stă uneori neprevăzutul”cum spune Radu Paraschivescu.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018 .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Care este parerea ta?

Sezătoare - 26 ianuarie

                                         

Wikipedia

Rezultatele căutării