Discul digital (I)

Unul din primele CD-uri de la începutul anilor 1980

Compact-discul sau discul digital (CD pe scurt), constituie primul mediu digital, numit şi optic, de stocare şi redare a informaţiei de orice fel: date, imagini, sunet sau chiar film, disc ce iniţial fusese proiectat doar pentru înregistrări audio de foarte bună calitate. Discul se numește optic după procedeul de înregistrare și redare a informaţiei, bazat pe utilizarea unui fascicul de lumină laser focalizat. CD-urile audio şi CD-player-ele se comercializează pe piaţa mondială încă din octombrie 1982. CD-urile standard au un diametru de 12 cm, grosimea de 1,2 mm şi pot conţine până la 80 de minute de sunet necomprimat (prin procedeul descoperit ulterior anilor 2000, de comprimare cu ajutorul unor aplicaţii de calculator se poate ajunge şi la un total de 9 ore de muzică înregistrată pe el) sau 700 de megabiţi de date de calculator (există şi CD-uri de 800 de MB, dar acestea se găsesc foarte rar în comerţ, cel puţin în ţara noastră). Mini CD-ul e fabricat sub diferite standarde de mărime, variind de la 6 la 8 cm în diametru, conţinând de obicei muzică de maximum 24 de minute (single-uri sau albume mai scurte), sau drivere de sistem (aplicaţii indispensabile funcţionării corecte şi fiabile a oricărui computer, fie el desktop sau laptop). În momentul apariţiei CD-urilor pe piaţă, ele aveau o capacitate de stocare mai mare decât orice computer existent, pentru că discurile dure ale acestora (hard-disk drive în engleză) nu aveau nici măcar 10 MB disponibili, în momentul de faţă situaţia s-a inversat datorită dezvoltării continue a HDD-urilor, acum existând şi desktop-uri ce au 1 TB (adică un terrabit), deci 1.000 de gigabiţi de memorie pe discul dur, iar discul dur standard de laptop are cel puţin 250 de MB. Până în 2004, s-au vândut pe piaţa mondială aproximativ 30 de miliarde de CD-uri (audio, CD-ROM şi CD-uri goale înregistrabile), iar până în 2007 s-au vândut peste 200 de miliarde. După 2007, vânzările au început să scadă, mai ales datorită pirateriei de muzică de pe internet şi înlocuirii parţiale a CD-ROM-urilor cu stick-uri de memorie folosite din ce în ce mai mult pentru stocarea de date de calculator (în 2011, s-au vândut aproximativ 200 de milioane de CD-uri audio).  

Prototipuri de CD-uri au existat încă de la mijlocul anilor 1970, acestea fiind realizate de cercetătorii companiilor Philips (olandeză) şi Sony (japoneză). În 1974, un director de la sediul Philips din Eindhoven, pe numele lui L. Ottens, a format un grup de şapte ingineri, ce a fost însărcinat cu proiectul realizării unui disc optic, capabil de înregistrarea unui sunet calitativ superior discului de vinil, ce era vulnerabil la şocuri şi zgârierea suprafeţei înregistrate.

 În martie 1974, la o primă întâlnire a acestui grup, doi ingineri, de la un laborator din Eindhoven, au propus utilizarea unui format de 20 de cm pentru producerea acestui nou tip de disc. Dar, de abia în 1977, directorii executivi ai companiei, au aprobat construirea unui nou laborator în Eindhoven, cu misiunea realizării unui mic disc optic şi a unui aparat de redare a muzicii înregistrate pe el, aparat ce să se numească CD-player. Inginerii acestui nou laborator, au numit noul mediu de înregistrare Compact Disc (pe scurt CD), termen ce are o legătură cu un alt produs lansat pe piaţă de Philips în anii 1960, adică Caseta Compactă (descrisă de mine în articolul anterior scris pe acest blog) mai cunoscut de noi sub numele simplu de casetă audio. Dar, noul format al CD-ului a fost stabilit de inginerii Philips, la o mărime de doar 11,5 cm  în diametru, exact cât are o casetă audio dacă o măsurăm în diagonală. Între timp, compania japoneză Sony, a prezentat public, pentru prima oară un tip de disc audio digital în septembrie 1976, iar în septembrie 1978 a prezentat capacităţile unui nou disc ce putea deja conţine 150 de minute de înregistrare de sunet, cu o rată de transfer de 44.056 Hertzi (Hz pe scurt) şi o rezoluţie lineară de 16 biţi. Detaliile tehnice ale noului disc au fost prezentate mai pe larg, public de compania japoneză, în 13 martie 1979, la Bruxelles, în cadrul celei de-a 62 Convenţii a AES (Audio Engineering Society, ce s-ar putea traduce neconvenţional Societatea Ingineriei Sonore, societate ce stabileşte standardele tehnice pentru ingineria de sunet pe plan mondial). Cu câteva zile înainte, pe 8 martie 1979, Philips prezentase în cadrul unei conferinţe de presă un prototip de disc digital audio, bineînteţeles tot în Eindhoven, Olanda. Conferinţa de presă s-a numit chiar aşa „Philips introduce Compact-Discul”. 

Primul prototip de CD prezentat public de Philips pe 8 martie 1979, ce avea 11,5 cm în diametru şi conţinea o oră de muzică

În vara anului 1979, Sony şi Philips au format o echipă comună de ingineri şi cercetători, ce vor lucra împreună pentru realizarea noului disc digital, numit şi optic. Această echipă condusă de Kees Schouhamer Immink (olandez) şi Toshitada Doi (japonez), a început imediat cercetările şi discuţiile pentru realizarea acestui nou tip de suport pentru sunet, suport optic ce va folosi tehnologia cu laser focalizat pentru citirea discului astfel înregistrat. După un an de discuţii şi experimentări, în 1980 echipa a publicat standardul pentru compact-discul audio, standard numit şi Cartea Roşie CD-DA (ce înseamnă Compact Disc-Digital Audio).

Primul CD, produs vreodată industrial a fost un CD de test realizat de o fabrică din Langenhagen (oraş situat lângă Hanovra, în Germania), fabrică numită Polydor Pressing Operations Plant. Dar, acest CD (produs în 1981) nu s-a vândut nicăieri şi conţinea înregistrarea Simfoniei Alpine a lui Richard Strauss, simfonie ce fusese înregistrată în interpretarea Filarmonicii din Berlin, dirijată de Herbert von Karajan. Prima redare publică a muzicii înregistrate pe un CD s-a făcut la BBC, în emisiunea Tomorrow’s World, tot în 1981, şi era vorba de albumul Living Eyes, înregistrat de formaţia Bee Gees’.

Bee Gees - Living Eyes, 1981

După realizarea acestor CD-uri, tot în fabrica Polydor din Germania s-a construit în august 1982 şi prima presă industrială de mare putere, ce va produce primele CD-uri fabricate în serie. Primul CD produs astfel, a fost albumul The Visitors al formaţiei ABBA (album lansat iniţial pe vinil în 1981), dar primul album ce a fost vreodată vândut pe piaţa comercială a fost cel al cântăreţului american Billy Joel, numit 52nd Street. Acest album a fost vândut pentru prima oară împreună cu primul CD-player realizat de Sony (numit CDP-101, adică CD Player seria 101) pe 1 octombrie 1982, în Japonia. De aceea, această dată e considerată începutul erei digitale în lumea muzicii, şi a sunetului în general. 

Philips CD100, primul CD-player olandez din 1982

Sony CDP-101, primul CD-player japonez din l982

ABBA - The Visitors, primul album pe CD

Billy Joel - 52nd Street, primul album pe CD vândut pe 1.X.1982

În anul următor, pe 2 martie 1983, s-au vândut în S.U.A. şi concomitent, şi-n alte ţări din vestul Europei, primele CD-playere realizate în  serie (produse atât de Sony cât şi de Philips) şi primele CD-uri cu muzică înregistrate de compania americană CBS Records (16 albume ale unor formaţii la modă atunci). Unii analişti ai muzicii, consideră acest al doilea eveniment a fi Big Bang-ul revoluţiei digitale în domeniul înregistrărilor muzicale. Acest nou mediu de înregistrare şi redare a muzicii a fost primit cu entuziasm de melomani şi mai ales de cei ce ascultau muzică clasică, mai ales datorită calităţii foarte bune a sunetului de pe CD-uri şi uşurinţei cu care acestea se puteau folosi. În plus, odată cu scăderea drastică a preţului CD-urilor produse mai ales după 1984, popularitatea acestui nou mediu de stocare a muzicii a crescut foarte mult şi printre iubitorii muzicii rock, pop şi uşoare în general. Prima formaţie ce a reuşit să vândă un milion de copii de CD din albumul său a fost Dire Straits, în 1985, iar albumul se numea Brothers in Arms. Primul mare artist care şi-a convertit toate albumele în noul format digital a fost David Bowie, toate cele 15 albume scoase de el până atunci fiind relansate pe piaţă (pe CD) de compania RCA Records în februarie 1985, când a lansat şi patru albume Greatest Hits. Până în 1988, fuseseră deja fabricate 400 de milioane de CD-uri, realizate de 50 de fabrici diferite din lume.

Dire Straits - Brothers in Arms, 1985

Deşi iniţial a fost proiectat pentru a înlocui vechiul disc de vinil la înregistrarea şi redarea muzicii, ulterior s-au introdus noi formate de CD, utilizate pentru stocarea de date de calculator. În iunie 1985, tot printr-o colaborare Sony-Philips au apărut pe piaţă primele CD-ROM-uri (ROM înseamnă read-only memory, adică CD-uri ce pot fi doar citite şi conţin date de calculator); iar în vara anului 1990 tot cele două companii au lansat CD-Recordable (Recordable înseamnă înregistrabil) cu ajutorul căruia oricine poate copia muzică pe CD şi apoi o poate reda cu ajutorul unui CD-player, dar copierea se poate face doar o dată, discul acesta neputându-se şterge ulterior, cum se putea de exemplu la casetele audio goale. Deja la începutul anului 2000, CD-playerele înlocuiseră aproape complet casetofoanele ca aparate de redare a muzicii, atât în casele oamenilor de oriunde, cât şi în majoritatea maşinilor ce aveau astfel de aparate. În 2010, în S.U.A., s-a fabricat ultimul automobil ce avea în dotare un casetofon, iar în Japonia deja nu se mai fabricau automobile cu casetofoane, ci exclusiv cu CD-playere de prin 2006. Cu toate că vânzările totale de CD-uri au scăzut după anul 2007, mai ales datorită pirateriei de pe internet (piraterie influenţată şi de extinderea tot mai mare a internetului de mare viteză devenit din ce în ce mai ieftin, şi de apariţia unor computere personale din ce în ce mai performante), totuşi şi-n anul 2011 s-au vândut pe piaţa mondială peste 200 de milioane de CD-uri audio, nemaipunând la socoteală CD-R (R vine de la Recordable) şi CD-RW (RW înseamnă Rewritable, adică pot fi şterse şi inscripţionate de mai multe ori, acest format apărând cândva în jurul anului 2003). 

Dar, pentru că m-am întins destul de mult cu povestirea despre CD astăzi, voi reveni în altă zi cu partea doua a acestui articol.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.