O carte de neuitat

Acum aproximativ două săptămâni, într-un sfârşit de săptămână, am citit cartea Peregrinul şi umbra, scrisă de istoricul orădean Blaga Mihoc, tipărită în Oradea, anul acesta, la Editura Primus. Aceasta e o carte, în care autorul, posesor al unei memorii pantagruelice, îşi deapănă "firul vieţii", cu amintiri începând de la vârsta de doi ani şi până în zilele noastre (mai precis 10 mai 2010, data încheierii povestirii). Cartea are o prefaţă scrisă de Florin Ardelean (cunoscut ziarist orădean şi prieten cu

autorul), un "Cuvânt către cititor" în care autorul ne explică de ce a redactat şi publicat antum aceste memorii, cine l-a sprijinit material la apariţia cărţii (episcopul greco-catolic orădean Virgil Bercea), opt capitole ce se constituie practic în cuprinsul efectiv al cărţii, urmate de câteva poze în care apare autorul şi câteva personaje amintite în carte, plus un indice al personajelor şi localităţilor ce apar în carte (indice realizat de doamna Rozalia Varga, bibliotecară cu o mare experienţă şi profesionalism).

În primul capitol (ce poartă sugestivul titlu "Cei şase ani de acasă") autorul ne povesteşte pe larg din ce zonă a depresiunii Beiuşului e originar (adică mai exact e născut în satul Talpe din comuna Drăgăneşti), de unde vine numele de familie Mihoc, cum se juca cu copiii din diferitele domicilii avute până la începerea studiilor (vreo trei sau patru). Autorul recunoaşte că, deşi era mic copil, era deja "aspru şi neastâmpărat", obişnuind să-i bată aproape zilnic pe doi verişori cu care se juca mai des, dar apoi se împăcau rapid şi se gândeau împreună ce "prostii" să mai facă în ziua respectivă. Pe la doi ani autorul "reuşeşte" să aibă un mic accident am putea zice "casnic", o maşină de tocat carne (adusă din America prin 1931-1932) tăindu-i vârful degetului arătător de la mâna dreaptă. De această întâmplare se leagă şi una din multele povestiri hazlii din această carte. Mergând la doctor să-i ia pansamentul de pe degetul aproape vindecat, acesta a procedat "ex abrupto", smulgând brusc pansamentul de pe deget (fiind schimbat la întâmplare, nu periodic cum ar fi trebuit, pansamentul se lipise adânc de ţesuturi). În acel moment fulgerat de durerea cruntă, autorul a început să urle şi să-l înjure pe doctor în felurite chipuri, aşa cum îl învăţase un unchi pe nume Aurel. Doctorul, puţin mirat, i-a spus atunci tatălui autorului "mă băiatule, da ce solidă cultură are băieţelul tău!" "Ierta-ţi-l, vă rog, domnu' colonel.... că l-au învăţat să vorbească prostii cumnaţii mei".

În următoarele trei capitole, autorul ne relatează, cu acelaşi umor debordant şi molipsitor, elevat şi captivant, "peripeţiile" din timpul studiilor efectuate în şcoala elementară şi Liceul din Beiuş, la Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Autorul ne povesteşte că încă de când era la grădiniţă şi mai departe în şcoala elementară şi chiar şi în liceu, noul regim politic (comunist sau cum eufemistic se autoflata "democraţie populară") a început să îndoctrineze copiii cu tot felul de poezii şi cântece comuniste (mai ales ruseşti), cum ar fi ineptele "Sălbatică-i stepa baicală" sau "Sulico". Trebuie să amintim aici şi un episod comic relatat de autor, episod datorat în mare parte spaimei ce o provocau în anii de după război "organele" securităţii statului, ce vegheau vigilente ca nu cumva cineva să distrugă afişele de pe pereţi ale "marilor dascăli ai omenirii" (adică Lenin şi Stalin). În această atmosferă de teroare generalizată, un copil evreu, pe numele lui Ştern, a luat într-o zi o scândurică de lemn, a scobit în ea cuvântul neaoş "P..." (de altfel foarte prezent şi azi în vocabularul multor elevi şi eleve, fără discriminare) şi a bătut cu cuie lemnul astfel gravat, pe zidul conventului de călugăriţe din Beiuş. De frica securităţii, nimeni nu a îndrăznit vreme de câţiva ani, să desprindă de pe zid "infama" inscripţie.

În ultimele patru capitole, autorul ne povesteşte - cu acelaşi umor inegalabil ca-n precedentele - întâmplări din timpul celor patru locuri de muncă pe care le-a avut istoricul după terminarea studiilor şi anume: profesor de istorie la Şcoala medie nr. 1 din Beiuş (azi Liceul Samuil Vulcan), muzeograf la Muzeul Maramureş din Baia-Mare, director la Muzeul Memorial "Iosif Vulcan" din Oradea şi profesor la Departamentul din Oradea al Facultăţii de Teologie-Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai. "Intrarea la catedră" sau angajarea în primul său loc de muncă a însemnat pentru autor sfârşitul "epocei dulcei iresponsabilităţi" şi începutul unei noi ere "cu reuşite şi decepţii" ce i-au prilejuit istoricului însuşirea unei bogate "experienţe de viaţă". Demn de remarcat e faptul că, încă din capitolele anterioare, dar mai ales în aceste capitole ce povestesc "păţaniile" autorului din timpul activităţii sale de bugetar, toate personajele ce apar în carte (profesori, muzeografi, poeţi, oameni de cultură, istorici, dar şi inevitabilii politruci ai epocii comuniste) sunt caracterizate , am putea zice aproape invariabil, prin trei defecte sau calităţi (unii le au pe ambele). De exemplu, Adrian Harabagiu (profesor de ştiinţe naturale la Şcoala medie nr. 1 din Beiuş - azi Liceul Samuil Vulcan) era "linguşitor, obsecvios şi zâmbăreţ"; Constantin Duma Suceveanu (adevăratul lui nume era se pare Fux, profesor de istorie la acelaşi liceu din Beiuş) era "onctuos, plin de superbie şi cu o pregătire profesională acceptabilă"; Nicolae Ţucra (director adjunct la acelaşi liceu) era "energic, mărunţel şi vorbăreţ până la demagogie" şi câteodată mai era şi "pisălog"; Raoul Şorban era "bărbat falnic şi distins, ce se îmbrăca cu multă eleganţă"; Dinu V. Rosetti (cunoscut istoric şi arheolog ce a întemeiat Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti) era "un bărbat drept ca lumânarea şi suplu, cu o faţă bine croită"; Ioan Retegan (secretar cu propaganda al P.C.R. Baia-Mare) era "un inginer silvic, mărunţel şi al dracului"; Victor Gorduza (muzeograf la Baia-Mare) era "zdravăn, foarte înalt şi puternic, dar bun şi blând ca o domnişoară"; Vida Geza (sculptor) era fizic vorbind "blond, scund, dar vânjos" iar din punct de vedere al calităţilor sau defectelor "popular, fără pretenţii şi fără o cultură generală deosebită"; Valeriu Achim (director al Muzeului Maramureş din Baia-Mare) era "destul de înalt şi bine legat, fălcos, cu nas mare şi coroiat", dar şi "demagog desăvârşit, ambiţios şi poltron", în plus "plin de elan, activ şi pisălog"; Radu Enescu (eseist, scriitor, redactor adjunct şi apoi şef la revista Familia din Oradea) avea "o cultură de o incredibilă erudiţie, o memorie şi un farmec personal fără egal", dar şi "o voce puternică şi plăcută, şi o statură suplă, înaltă şi impunătoare"; Crăciun Bejan (eseist, redactor la revista Familia) era "un om timid, stângaci şi franc"; Alexandru Andriţoiu (poet, redactor-şef la revista Familia) era un "bărbat frumos, subţirel şi drept ca o lumânare", dar avea şi "o voce caldă", era "plin de umor şi vesel întotdeauna, ba chiar pus pe şotii"; Florin Ardelean este "volubil, extrem de inteligent şi plin de umor". Singurul care nu se încadrează în această categorie a celor trei defecte, calităţi şi caracteristici fizice e profesorul Andrei Marga (rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca) care are patru calităţi şi anume e un "invăţat locvace, sagace, tenace şi robace" (să nu mă întrebaţi ce înseamnă ultimul cuvânt, pentru că l-am găsit destul de greu şi eu într-un dicţionar).

Istoricul Blaga Mihoc

În fine, căci se pare că m-am lungit aproape "sine die" cu această prezentare a cărţii de memorii a reputatului istoric orădean, dacă aveţi un minim simţ al umorului, vă place istoria sau memorialistica, vă recomand cu căldură să citiţi Peregrinul şi umbra, pentru că sunt aproape sigur că nu veţi fi deloc dezamăgiţi de acest mic travaliu intelectual. Mai ales că, autorul reuşeşte să scrie intr-un stil foarte plăcut, uşor de citit şi de-a-dreptul jovial.

Florin Miheş