A doua bătălie de la El Alamein - 23 octombrie - 5 noiembrie 1942 (I)

A doua bătălie de la El Alamein a marcat punctul de cotitură în cadrul Campaniei din nordul Africii, din timpul celui de-al doilea război mondial. Bătălia s-a desfășurat între 23 octombrie – 5 noiembrie 1942. După prima bătălie de la El Alamein, care a oprit înaintarea spre est a trupelor Axei, generalul locotenent Bernard Montgomery a preluat comanda Armatei a 8-a britanice de la generalul Claude Auchinleck în august 1942. Victoria Aliaților din această bătălie a marcat preluarea inițiativei strategice în Campania din Africa de nord. Victoria Aliaților a pus capăt tuturor proiectelor Axei pentru cucerirea Egiptului, controlul Canalului Suez și, mai departe, pentru controlul câmpurilor petroliere din Orientul Mijlociu. Înfrângerea de la El Alamein a marcat sfârșitul expansiunii Axei în Africa.

Preludiu

În iulie 1942, după succesul din Bătălia de la Gazala, „Armata Panzer Africa” (compusă din unități de infanterie și unități mecanizate italo-germane), de sub comanda generalului Erwin Rommel, înaintase mult spre est în Egipt, amenințând liniile de aprovizionare ale Imperiului Britanic care traversau Canalul Suez. Generalul Auchinleck a retras Armata a 8-a de sub comanda sa până la aproximativ 80 km vest de Alexandria, pe poziții întărite în zona din preajma litoralului Mediteranei. Aceste poziții asigurau Aliaților poziții sigure pe flancuri, la nord aflându-se litoralul, iar la sud o depresiune imposibil de traversat de tancuri (depresiunea Qattara), cu un front relativ scurt, mai ușor de apărat. În această zonă, Aliații au oprit înaintarea Axei la începutul lunii iulie în timpul primei bătălii de la El Alamein (ce s-a desfăşurat între 1 şi 27 iulie 1942).

Contraofensivele Armatei a 8-a britanice din timpul lunii iulie s-au încheiat cu eșecuri în fața trupelor lui Rommel, care trecuseră la defensivă în tranșee bine apărate de câmpuri minate. La sfârșitul lunii iulie, Auchinleck a ordonat încetarea ofensivei, și a trecut la rândul lui la defensivă și la întărirea propriilor forțe. La începutul lunii august, premierul britanic Winston Churchill și șeful Statului Major Imperial, generalul Sir Alan Brooke, au efectuat o vizită la Cairo, în timpul căruia l-au înlocuit pe Auchinleck de la comanda Armatei a 8-a. Inițial, noul comandant a fost generalul locotenent William Gott, dar acesta a murit în avionul care îl transporta spre noul post, în timpul unei lupte aeriene cu avioanele de vânătoare germane. La comanda Armatei a 8-a a fost numit apoi generalul Bernard Montgomery.

Rommel a decis să atace pozițiile Aliaților. Decizia sa a avut la bază mai multe argumente: liniile de aprovizionare foarte lungi ale Axei, supuse atacurilor aeriene aliate; lipsa perspectivei de a primi trupe noi din Germania sau Italia; continuul flux de trupe și materiale care sosea în tabăra aliaților. Acest atac, conceput să fie declanșat cât încă Aliații nu-și întăriseră în mod decisiv armata, urma să fie purtat de două divizii blindate din Afrika Korps. Pe 30 iunie, înaintarea blindatelor Axei a fost oprită în timpul bătăliei de la Alam Halfa. Temându-se de contraatacul Aliaților, tanchiștii Axei au trecut în defensivă în tranșee. Factorii care favorizaseră apărarea Armatei a 8-a în timpul primei bătălii de la El Alamein (linia scurtă a frontului și flancurile sigure) ajutau acum defensiva italo-germană. În plus, Rommel avusese suficient timp pentru pregătirea defensivei și amplasase numeroase câmpuri minate și garduri de sârmă ghimpată.

Armata a 8-a trebuia să declanșeze în mod obligatoriu un atac frontal împotriva pozițiilor Axei bine pregătite pentru defensivă și Montgomery dorea mai întâi să aibă superioritatea numerică care să-i asigure nu numai capacitatea de străpungere a liniilor Axei, dar și pe cea de exploatare a succesului inițial și de distrugere a Afrika Korps. În toate luptele de du-te – vino din nordul Africii de până atunci, niciuna dintre tabere nu avusese suficientă forță ca să poată exploata în mod decisiv victoria de după ofensivă. Tabăra învinsă a avut de fiecare dată până atunci capacitatea să se retragă, regrupeze și pregătească pentru contraofensivă odată cu apropierea de bazele sale de aprovizionare. După o perioadă de pregătire, Armata a 8-a era gata de atac. Montgomery concentrase 220.000 de oameni, 1.100 de tancuri, față de cei 115.000 de soldați și 559 tancuri ale lui Rommel.

Planul Aliaților

Montgomery a sperat ca prin Operațiunea Lightfoot să deschidă două coridoare prin câmpurile minate ale Axei în zona de nord a frontului. Blindatele urmau să treacă prin aceste coridoare și să învingă tancurile germane. Pentru a asigura victoria tancurilor, urmau să se desfășoare atacuri de diversiune la Înălțimile Ruweisat în centru și în sud. Aceste atacuri trebuiau să împiedice ajutoarele din sud și centru să vină în ajutorul germanilor atacați în nord. Montgomery prognozase că durata luptelor urma să fie de aproximativ 12 zile, în trei faze: străpungerea, lupta pentru înfrângerea rezistenței și înfrângerea definitivă a inamicului.

Pentru prima noapte de ofensivă, Montgomery a planificat atacul a patru divizii de infanterie din Corpul al 30-lea britanic. Aceste divizii trebuiau să înaninteze pe un front de aproximativ 26 km spre obiectivul cu numele de cod Linia Oxalic, depășind primele linii defensive ale Axei. Geniștii trebuiau să curețe și să marcheze între timp două culoare, prin câmpurile minate, prin care trebuia să treacă diviziile de blindate din Corpul al X-lea britanic. Blindatele aveau ca prim obiectiv să cucerească poziția codificată Linia de raportare Skinflint, de unde trebuiau să trimită raportul despre progresele făcute. Următorul obiectiv era punctul codificat Limita Pierson, unde trebuiau să se adune și să-și consolideze temporar pozițiile în adâncimea pozițiilor Axei, așteptând victoria infanteriștilor, care luau cu asalt tranșeele inamice.

Forțele Imperiului Britanic au pus în practică o serie de acțiuni de inducere în eroare a inamicului, în săptămânile de dinaintea bătăliei, pentru păcălirea comandanților Axei, care trebuiau înșelați nu numai asupra punctului principal al atacului aliat, dar și asupra momentului declanșării acestuia. Această operațiune numită codificat Bertram a început cu depozitarea unor materiale nefolositoare (cutii goale, bidoane, etc) în locuri relativ vizibile, protejate cu plase de camuflaj. Aceste depozite au fost plasate în nordul liniei frontului. Ele trebuiau să indice germano-italienilor, existența unor depozite de muniție sau de alimente necesare unui posibil atac. Comandanții Axei au remarcat imediat aceste „depozite”, dar, de vreme ce nu a avut loc nicio ofensivă imediată, iar „depozitele” nu păreau să-și schimbe forma în timp, ei au tras în mod corect concluzia că este vorba de o înșelătorie. Astfel, Armata a 8-a a putut construi o serie de depozite adevărate în zonele avansate ale pozițiilor lor, care să nu fie luate în seamă de inamici, înlocuind pur și simplu în timpul nopții materialele nefolositoare cu muniție, canistre cu benzină și rații alimentare. De asemenea, Aliații au construit o conductă falsă, care i-a făcut pe germani să creadă că atacul va fi declanșat mult mai târziu în zona de sud a frontului. Acțiunea de păcălire a inamicului a continuat prin construirea peste șasiul unor mașini de teren a unor „tancuri” din placaj. Aceste tancuri au fost deplasate spre sud. În nord, tancurile reale, destinate atacului, au fost camuflate în camioane de aprovizionare, tot prin plasarea unor suprastructuri din placaj.

Planul Axei

După eșecul ofensivei germano-italiene de la Alam Halfa, forțele Axei aveau efectivele puternic împuținate. Armatele germano-italiene erau plasate pe un front prea lung și erau epuizate și se bazau aproape în exclusivitate pe proviziile și echipamentele capturate de la inamic. În august, Rommel avea încă un avantaj în oameni și materiale față de inamic, dar situația s-a înrăutățit rapid pentru el, de vreme ce nu i-au mai fost trimise forțe și provizii noi în sprijin, iar forţele aliate erau întărite masiv cu unități militare britanice, indiene, australiene și provizii și arme, inclusiv tancuri, din Anglia și Statele Unite. Rommel a continuat să ceară echipamente militare din Germania, dar principalul efort militar nazist era concentrat pe frontul de est (din Rusia). De aceea, pe frontul din Africa nu ajungea decât o cantitate limitată de provizii.

Rommel era conștient că forțele Imperiului Britanic vor fi în scurtă vreme suficient de puternice, pentru a lansa o ofensivă decisivă. Singura speranță a lui Rommel era ca forțele Axei care luptau la Stalingrad să obțină o victorie rapidă și să continue atacul spre sud, spre Caucaz, amenințând Persia (Iranul) și Orientul Mijlociu. O asemenea amenințare ar fi trebuit să fie contracarată de un mare număr de soldați ai Imperiului Britanic, care să fie dislocați de pe frontul egiptean, pentru a întări forțele britanice din Persia. O asemenea mișcare de trupe ar fi amânat orice ofensivă Aliată în Africa.

În răgazul dintre cele două bătălii (de la El Alamein), Rommel a cerut în mod repetat Înaltului Comandament German întăriri pentru armata sa, în condițiile în care Afrika Korps ar fi trebuit să participe la înfrângerea definitivă a Aliaților, prin atacuri prin nordul Africii, spre Orientul Mijlociu, și prin sudul Rusiei și Caucaz spre Iran. În acest timp, forțele germano-italiene s-au fortificat în tranșee și au așteptat atacul britanic, sperând în același timp că Axa va ieși învingătoare la Stalingrad. Forțele lui Rommel au plantat aproximativ 500.000 de mine antitanc în mai multe câmpuri. Între zonele cu mine antitanc, au fost plantate câmpuri de mai mică întindere cu mine antipersonal, denumite de britanici „grădinile Diavolului”. Ironia sorții făcea ca multe dintre aceste mine să fie capturate de germani în timpul luptelor de la Tobruk.

Rommel a plasat alternativ în prima linie unități de infanterie germană și italiană. Rezervele lui Rommel erau formate din două divizii de tancuri germane și una de infanterie motorizată germană și o forță italiană aproximativ egală. Datotită măsurilor de camuflare ale Aliaților, Rommel își plasase forțele de-a lungul întregului front, în speranța că Montgomery va aplica o presiune egală de-a lungul întregii linii defensive, în căutarea punctului cel mai slab. Rommel, mai credea de asemenea, că după atacurile de încercare, atacul principal va fi dat în sud. În momentul în care avea să devină clară care este direcția principală de atac, Rommel credea că ar putea manevra trupele din subordine mai rapid decât Aliații, pentru a-și concentra efectivele în zona cea mai primejduită. În realitate însă, mișcarea trupelor Axei a fost limitată de criza de combustibil.

Dedesubt, puteţi vedea dispunerea forţelor de pe frontul egiptean înaintea celei de-a doua bătălii de la El Alamein.

Dar, pentru că m-am lungit destul cu povestirea istorică pe azi, revin mâine şi în altă zi cu restul articolului.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.