A doua bătălie de la El Alamein - 23 octombrie - 5 noiembrie 1942 (II)

Generalul-locotenent Bernard Law Montgomery

General Erwin Rommel, numit şi Vulpea Deşertului

Bătălia

Bătălia de la El Alamein este de obicei împărțită în cinci faze:

 1. străpungerea, 23 – 24 octombrie,

 2. fărâmițarea, 24 – 25 octombrie,

 3. contraatacul, 26 – 28 octombrie,

 4. Operațiunea Supercharge, 1 – 2 noiembrie și

 5. victoria, 3 – 7 noiembrie

Prima fază: străpungerea

Aliaţii atacă - 23 octombrie, ora 22.00

La ora 21:40, într-o seară calmă, senină, cu lună plină, a fost declanșată Operațiunea Lightfoot, dar nu cum acreditează credința populară că atacul a început cu un baraj de artilerie a 1.000 de tunuri, sau cu tirul tuturor bateriilor de artilerie ce ar fi tras toate deodată. Planul focului de artilerie a fost făcut cu grijă, astfel încât toate obuzele trase de cele 882 de tunuri ale bateriilor de calibru mic și mediu, să cadă asupra tuturor celor 64 km de front în același timp. După douăzeci de minute de bombardament general intens, tirul tunurilor s-a concentrat pe ținte precise, bombardate pentru a sprijini atacul infanteriei. Planul de bombardament a continuat cinci ore și jumătate. Până la încetarea bombardamentului, fiecare piesă de artilerie trăsese aproximativ 600 de obuze.

Există un motiv bine definit pentru care operațiunea a fost denumită „Lightfoot (picior ușor)” – infanteria trebuia să atace prima. Era de așteptat ca minele antitanc să nu fie declanșate de infanteriștii care ar fi călcat peste ele, de vreme ce aveau greutatea prea mică (light), de unde și numele operațiunii. În spatele infanteriei care avansa, geniștii trebuiau să curețe căile de înaintare a tancurilor care veneau în urmă. Fiecare fâșie de teren curățată trebuia să aibă o lățime de 24 de picioare (~ 7,5 m), ceea ce ar fi fost de ajuns pentru înaintarea tancurilor pe un singur șir. Geniștii trebuiau să curețe un drum de 8 km prin „grădina diavolului”.


 Aceasta a fost una dintre sarcinile dificile, care s-a încheiat cu un eșec datorită adâncimii mari a câmpurilor minate ale Axei.

La ora 22, cele patru divizii de infanterie a Corpului al XXX-lea au început să înainteze. Obiectivul lor era atingerea unei linii imaginare din deșert unde era situată cea mai puternică poziție defensivă a inamicului. De îndată ce infanteria ar fi ajuns la primul câmp minat, geniștii trebuiau să înceapă crearea trecerii pentru diviziile de blindate ale Corpului al X-lea. La ora 2 dimineața, primele 500 de tancuri au început deplasarea spre linia frontului. La 4 dimineața, primele tancuri ajunseseră în câmpurile minate, unde au ridicat nori de praf, atât de deși, încât vizibilitatea a scăzut aproape la zero. Au apărut blocaje de circulație, iar înaintarea tancurilor a fost oprită. Între timp, Divizia a 7-a blindată (în rândurile căreia lupta și Brigada I franceză) a executat un atac de diversiune în sud, atacând Divizia a 21-a Panzer și Divizia blindată italiană Ariete. În regiunea Înălțimilor Ruweisat, Divizia a 4-a de infanterie indiană a atacat cu obiective similare pozițiile Diviziei de infanterie italiană „Bologna”. Aceste atacuri trebuia să împiedice rezervele Axei din sudul frontului să se deplaseze în sprijinul camarazilor din nord.

A doua fază: fărâmițarea

Sâmbătă, 24 octombrie

Diviziile blindate ale Axei contraatacă - 24 octombrie, ora 18.00

Dimineața de sâmbătă 24 octombrie a adus dezastrul pentru cartierele generale germane. Tirul precis al artileriei aliate a distrus comunicațiile Axei, iar Georg Stumme, cel care îl înlocuia la comandă pe Rommel cât timp acesta era plecat în Germania, a murit în urma unui infarct. Comanda a fost preluată de generalul Ritter von Thoma. Între timp, Corpul al XXX-lea nu reușise să demineze decât o rută prin primul câmp minat, datorită adâncimii foarte mari a acesti zone. Nu au fost îdepărtate suficient de multe mine pentru a permite trecerea tancurilor Corpului al X-lea. Tancurile au fost reținute în punctul denumit „Oxalic”, iar artileria și aviația aliată a preluat sarcina bombardării pozițiilor Axei pentru a provoca „fărâmițarea” lor.

Unitățile de blindate germane au contraatacat în zona pozițiilor ocupate de Divizia a 51-a britanică la răsăritul soarelui, dar au fost oprite din înaintare. Până la ora 16:00 nu se produseseră schimbări mari pe linia frontului. La apus, cu soarele în spate, tancurile germane din Divizia a 15-a germană și cele italiene din Divizia „Littorio” au atacat din spatele unor dealuri Divizia I blindată britanică. Aceasta a fost prima luptă importantă de tancuri de la El Alamein. Peste 100 de tancuri au participat la această luptă și, la căderea întunericului, aproape 50 dintre ele erau distruse, fără însă ca vreuna dintre tabere să câștige o victorie decisivă.

Duminică, 25 octombrie

Atacuri ale Aliaţilor din noaptea de 25 octombrie

Contraatacuri ale Axei în dupămasa şi seara de 25 octombrie

Atacul principal a încetat duminică. Ambele armate luptaseră neîncetat timp de două zile. Aliații înaintaseră prin câmpurile minate spre vest pentru a face un drum de 10 km lățime și 8 km adâncime. Ei erau opriți la Înălțimile Miteriya spre sud-est, dar, în același timp, forțele Axei au rămas ferm în tranșeele pe care le pregătiseră din timp. Bătălia a intrat într-un impas. Montgomery a ordonat încetarea luptelor în sud, permițând Diviziei a 7-a blindate să se mute spre nord, pentru a se alătura Corpului al X-lea. Pozițiile cucerite la înălțimile Miteriya au fost abandonate. Luptele au fost concentrate la Tell el Eisa, până la ruperea frontului. Aveau să urmeze șapte zile de groază.

Dimineața, forțele Axei au lansat o serie de atacuri prin intermediul tancurilor Diviziei a 15-a germane și a Diviziei „Littorio” italiene. Afrika Korps a dat mai multe atacuri de probă, în căutarea unui punct slab al Aliaților, dar nu a găsit niciunul. La căderea serii, infanteria aliată a pornit trei atacuri fără o țintă precisă. Aliații au pierdut peste 500 de militari și s-a ajuns în situația în care infanteriștii au rămas cu un singur ofițer. În vreme ce Divizia a 51-a lupta în jurul înălțimilor, australienii atacau „Punctul 59”, un dâmb de 6 metri înălțime pe care era plasat un post de observație de artilerie la sud-vest de Tell el Eisa. Australienii încercau de asemenea să încercuiască Divizia a 164-a de infanterie ușoară germană și un mare număr de infanteriști italieni într-o pungă pe malul mării. Aceasta era noua direcție a atacului lui Montgomery din nord, și avea să devină teatrul principal de lupte în zilele care au urmat. Brigada a 26-a australiană a atacat la miezul nopții. Aviația aliată a lansat 115 t de bombe asupra pozițiilor Axei, iar Aliații au cucerit pozițiile vizate, luând 240 de prizonieri. Luptele au continuat în această regiune toată săptămâna, iar forțele Axei au declanșat mai multe atacuri pentru cucerirea înălțimii vitale pentru apărarea lor.

A treia fază: contraatacul

Luni, 26 octombrie

Aliaţii înaintează, iar divizia blindată Littorio contraatacă - 26 octombrie, ora  17.00

Ambele tabere beligerante îşi regrupează forţele - noaptea de 26 spre 27 octombrie

Rommel s-a reîntors în Africa de nord în seara zilei de 25 octombrie și a preluat imediat conducerea luptelor. La sosirea lui, Divizia italiană „Trento” pierduse cam jumate dintre infanteriști, Divizia a 164-a de infanterie ușoară germană pierduse două batalioane, restul unităților aveau pierderi importante, soldații erau lipsiți de rații alimentare, numeroși dintre ei erau bolnavi, iar toată armata Axei mai avea combustibil pentru trei zile. Ofensiva Aliată intrase în impas. Germanii au declanșat un atac pentru recucerirea Punctului 29 de lângă Tell el Eisa. Rommel și-a dat seama în sfârșit că principalul asalt Aliat avea să fie dat în nord și era hotărât să recucerească înălțimea. Pentru aceasta, comandantul german a mutat toate tancurile de mai la sud spre zona de nord a frontului. În zona de nord au fost mutate Divizia a 21-a Panzer și Divizia italiană de blindate „Ariete” de-a lungul drumului Rahman. Această mișcare a fost o eroare. Britanicii controlau drumul și tancurile au fost oprite din deplasare. În lipsa combustibilului, tancurile au rămas în câmp deschis, pradă ușoară pentru aviația aliată.

Totuși, britanicii nu au reușit să cucerească pozițiile părăsite de tancurile Axei. De fiecare dată când încercau să ocupe aceste poziții au fost respinși de defensiva Axei, sprijinită de tunurile antitanc foarte eficiente. La Tobruk, bombardierele RAF au reușit să scufunde petrolierul „Prosperina”, ultima speranță a lui Rommel de a-și reaproviziona vehiculele cu combustibil.

Marți: 27 octombrie

Forţele Axei încearcă, dar fără succes, să recucerească colina  Kidney - 27 octombrie, ora 8.00

În acest moment, principalele lupte se concentraseră în regiunea Tell el Aqqaqir și a înălțimilor Kidney. Batalionul al 2-lea de pușcași, aparținând Diviziei I blindate, ocupa poziția cu numele de cod Snipe, la sud-est de înălțimile Kidney. Luptele îndârjite de la punctul Snipe au devenit un episod legendar al bătăliei de la El Alamein. Tirurile de tunuri și mortiere au durat întreaga zi. În jurul orei 16:00, tancurile britanice au deschis focul în mod accidental împotriva propriilor poziții, provocând pierderi importante. La ora 17:00, Rommel a lansat principalul lui atac. Tancurile germane și italiene au înaintat. Pușcașii britanici, având în dotare numai patru tunuri antitanc, au reușit să stăvilească atacul blindatelor Axei. Britanicii au reușit să scoată din luptă 37 dintre cele 40 de tancuri germane. Cele trei tancuri germane au fost retrase pentru organizarea unui nou atac comun cu blindatele italiene. Și acest nou atac a fost respins, numai nouă tancuri ale Axei reuşind să se reîntoarcă pe pozițiile de plecare. Între timp, britanicii pierduseră un tun antitanc și mai dispuneau de numai nouă proiectile, dar germanii au renunțat la organizarea unui nou atac.

Miercuri, 28 octombrie și joi 29 octombrie

Aliaţii încearcă să împingă înapoi divizia italiană Trento, diviziile 21 Panzer şi Littorio contraatacă şi stabilizează frontul - 28 octombrie

Divizia a 9-a australiană a trebuit să continue înaintarea spre nord-vest spre un punct întărit deținut de inamic la sud de calea ferată din regiunea litorală cunoscut cu numele de cod „Thompson's Post”. Obiectivul australienilor era să obțină o străpungere de-a lungului drumului litoral. Regimentul al 125-lea german și un batalion de bersaglieri au fost trimiși să întărească sectorul care avea să fie atacat de soldații australieni. Australienii s-au deplasat pe tancurile de tip „Valentine” din dotarea Regimentului al 46-lea de blindate, pe care minele și tunurile antitanc le-au scos rapid din luptă. Austalienii au suferit pierderi de aproximativ 200 de soldați în timpul acestui atac. In ciuda vitejiei arătate în luptă de tunarii antitanc italieni, doar 20 dintre ei au reușit să supraviețuiască luptei numai pentru a fi luați prizonieri a doua zi dimineața. Rommel avea să recunoască: „Soldații germani au impresionat lumea... Însă bersaglierii italieni i-au impresionat pe soldații germani”.

Rommel îşi regrupează forţele - 29 octombrie

Până la sfârșitul zilei, britanicii mai aveau în luptă cam 800 de tancuri, în vreme ce forțele Axei mai aveu 148 de tancuri germane și 187 italiene. Cum vasul cisternă care trebuia să alimenteze forțele Axei din Africa fusese scufundat de RAF în rada exterioară a portului Tobruk, Rommel a fost nevoit să recunoască în fața comandanților săi că nu este posibilă o manevră de dezangajare, singura soluție rămânând lupta până la sfârșit pe pozițiile de la El Alamein.

Vineri 30 octombrie – duminică 1 noiembrie

În noaptea de 30 octombrie au continuat luptele pentru îndeplinirea obiectivelor planului australian. A fost declanșat un al treilea atac pentru cucerirea drumului pavat litoral, încercare încununată de această dată cu o reușită. Pe 31 octombrie, Rommel a lansat patru atacuri împotriva punctului cunoscut ca „Thompson's Post”. Luptele au fost foarte dure, uneori om la om, dar forțele Axei au fost respinse de fiecare dată. Duminică 1 noiembrie, Rommel a încercat să îi alunge din nou pe australieni, dar luptele grele care au izbucnit nu au dus decât la pierderi de vieți omenești și echipamente militarea în fiecare tabără. În acest moment, Rommel a recunoscut că lupta este pierdută și a început să facă planuri pentru retragerea la Fuka, la aproximativ 80 km vest de pozițiile deținute în acel moment. În mod ironic, Rommel a primit în sfârșit combustibilul îndelung așteptat, cam 1.200 de tone, care nu mai putea schimba în niciun fel soarta bătăliei, germanii fiind nevoiți să distrugă o cantitate de combustibil, pentru a nu cădea în mâinile inamicului.

Despre deznodământul bătăliei şi pierderile pricinuite de ea, vă voi povesti săptămâna viitoare.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.